Continuăm serialul dedicat istoriei fotbalului prahovean, cititorii având ocazia să descopere amănunte dintre cele mai interesante despre istoria fotbalului de pe raza judeţului nostru. După ce ani la rând v-aţi delectat cu extraordinarele materiale semnate de Constantin Dumitru – Plopeni, vă propunem câteva episoade culese dintr-o altă sursă, lucrarea în trei volume intitulată „O istorie a fotbalului câmpinean”, apărută în 2020, sub semnătura jurnalistului Octavian Cojocaru.
În acest episod ne vom îndrepta atenția asupra a trei antrenori ajunși la Poiana Câmpina care, anterior, în carierele lor de fotbaliști, au avut cu ce se lăuda. N-au fost printre cei mai importanți antrenori din istoria Poianei, dar nici nu pot fi ignorați.
Doi dintre ei au avut o relație tumultoasă cu echipa Poiana Câmpina: când veneau, când plecau. Al treilea a stat puțin, un singur mandat de câteva luni, dar este singurul care a coborât de pe „Everestul” fotbalului românesc – momentul în care Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, în 1986 – până la Câmpina.
Gică Petrescu a cântat fals de mai multe ori
Iubitorii fotbalului din Câmpina și-ar fi dorit, probabil, ca Gică Petrescu să-i încânte, dar, în cele mai importante momente, „vocea” i-a jucat feste antrenorului. Gheroghe Petrescu a fost nici nu mai știm al câtelea oborean (produs al Unirii Tricolor) ajuns la Poiana. Născut pe 28 februarie 1919, cel poreclit „Cap de Mort” a fost un fotbalist foarte bun. A debutat în Divizia A în sezonul 1936-1937 (avea doar 18 ani), la Unirea Tricolor și a stat acolo până în 1946. În sezonului 1940 – 1941, când Unirea Tricolor a devenit campioană, a jucat 23 de meciuri și a marcat 3 goluri. Pentru un fundaș era enorm în acele timpuri. S-a mutat la Juventus București și a rămas în echipă și după 1952, când s-a mutat la Ploiești și a devenit Petrolul. A jucat 8 sezoane la „găzari”. În total, a strâns 218 meciuri în prima divizie. Era remarcabil, mai ales că timp de cinci ani campionatul a fost întrerupt din cauza războiului mondial, iar puternicul fundaș a fost pe front! Gică Petrescu a fost un fundaș de nădejde, care a prins și două meciuri în echipa națională a României, în 1948. După cea mai dură înfrângere a tricolorilor din istorie, 0-9 cu Ungaria, pe 6 iunie 1948, antrenorii naționalei au căutat alți fundași. Petrescu a fost integralist în jocurile cu Bulgaria (3-2) și Cehoslovacia (2-1). El a mai strâns 7 partide și pentru România B. Fotbalistul Gheorghe Petrescu a fost cineva. Apoi, s-a făcut antrenor.
Primul mandat la Poiana a fost destul de lung pentru acei ani, din 1958-1959 până în etapa a noua din ediția 1960-1961. După doi ani, cândva pe perioada campionatului 1962-1963, i-a luat el locul lui Beffa. În 1963 – 1964, cu Gică Petrescu la timonă, Poiana a ajuns la un singur meci de promovarea în Divizia A. Ați citit la momentul respectiv ce „fals” a cântat la Pașcani…A rămas la echipă până la finalul turului sezonului 1964-1965. Al treilea mandat al lui „Cap de Mort” la Poiana a început în ediția 1970 – 1971. Atunci a început și a doua „arie” falsă a acestui antrenor. A început prin „importurile” masive de jucători, mulți dintre ei din București. Puțini s-au impus și au ajutat, cu adevărat, echipa. În sezonul 1971 – 1972, în ciuda faptului că vestiarul era rupt în două, că localnicii și bucureștenii făcuseră două „bisericuțe” și că abia își vorbeanu, Gică Petrescu n-a făcut nimic. Rezultatul a fost prima retrogradare a echipei după 20 de ani în B.
„Era un antrenor dur, adept al unei pregătiri fizice draconice. Era un tip care nu suporta să fie contrazis și foarte răzbunător. Odată, într-un cantonament, făceam un traseu pe dealul Pițigaia. Ne-a pus să alergăm nu știu câte ture cu o minge medicinală în brațe. Ca și căpitan de echipă, m-am dus la el și i-am zis că e prea mult. Mi-a zis să fac dublu, fiindcă am îndrăznit să deschid gura”, și-a amintit, peste ani, Alecu Banu. Gică Petrescu, antrenorul care i-a refuzat Poianei promovarea în A și a trimis-o în C după o perioadă de 20 de ani, a încetat din viață pe 26 mai 1983
Virgil Blujdea și „Viza de flotant”
Născut pe 22 ianuarie 1930, la Jablanița, în județul Mehedinți, Virgil Blujdea a fost, ca jucător, o extremă stânga cu un randament destul de bun. A jucat 57 de meciuri în prima divizie la Progresul București și la Progresul Oradea și a marcat 14 goluri. Atunci, campionatele aveau un număr mult mai mic de echipe și implicit de etape. Primul contact cu Poiana l-a avut în finalul sezonului 1969 – 1970, când a condus echipa zece meciuri. A revenit peste 9 ani, în returul ediției 1978 – 1979, când l-a înlocuit pe Tudor Dima, creatorul acelei frumoase echipe. A rezistat tot anul calendaristic 1979, iar din ianurarie 1980 a început o sarabandă a schimbărilor pe banca tehnică cu Gavril Raksi. Din această tevatură pe banca tehnică a avut de suferit echipa, care a picat în vara anului 1981. Cel care era pe banca tehnică atunci când echipa a ajuns în C, era Blujdea. Din 1985 și până în 1988, a și pierdut șirul mandatelor la Poiana. Când venea, când pleca! Iată un articol din „Sportul” (16 ianuarie 1980), semnat de legendarul cronicar Ioan Chirilă, intitulat „Viză de flotant”. „Patriarhul” presei sportive din România l-a pus la zid, printre alții, pe Virgil Blujdea, antrenorul de la Poiana, care fugise la Buzău, cel tocmai înlocuit de Raksi. „Iată însă că după numai 9 etape antrenorul este invitat să părăsească formația (n.n. – Valeriu Neagu, de la Gloria Buzău), iar în locul lui este chemat Virgil Blujdea, un antrenor care, așa cum s-a văzut în ultimii ani, este mereu dispus – contra unei vize de flotant – «să dea o mână de ajutor», formulă foarte convenabilă și productivă”.
Dar Blujdea a avut două performanțe de remarcat: returul excelent din primăvara anului 1979 și promovarea din ediția 1987 – 1988. A fost „dragoste cu năbădăi” între Blujdea și Poiana timp de 18 ani. Când venea, când pleca… Viză de flotant.
„Era un antrenor mai ciudat, un ursuz. Ne strângea în vestiar, ne povestea antrenamentul, ce trebuia să facem. Apoi, ieșeam pe teren, el își lua un scaun și urmărea dacă facem ce ne-a zis el în vestiar”, a povestit, peste ani, unul dintre elevii lui. Mulți l-au descris drept un tip dificil.
Radu II, de la momentul Sevilla 86, la Câmpina
Everestul fotbalului românesc a fost atins, fără discuție, la data de 7 mai 1986, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni. Povestea vă este, probabil, arhicunoscută. „Militarii” i-au învins pe catalani, la Sevilla, cu scorul de 2-0, după loviturile de departajare. Ultimul intrat în garnitura bucureștenilor în acea noapte magică a fost Marin Radu II, care i-a luat locul lui Victor Pițurcă în minutul 112. A prins, așadar, opt minute, din marea finală! Dar același Radu II fusese cel care a marcat primul gol al „roș-albaștrilor” în acea campanie europeană, în deplasarea de la Vejle, scor 1-1. La 18 ani distanță de la acel moment, în vara anului 2004, a fost angajat de Poiana Câmpina, ca antrenor. Ultima promovare din C în B din istoria Poianei i se datorează în mare măsură. A condus Poiana timp de 15 meciuri, în care a înregistrat 8 victorii, 3 remize și 4 eșecuri. Născut pe 15 martie 1956, la Mareș (județul Argeș), cel poreclit „Șarpele” pentru „unduirile” sale prin apărările adverse și-a început cariera la FC Argeș, unde a jucat nouă sezoane, câștigând și un titlu de campion al țării (1978 – 1979), dar și de două ori titlul de golgheter al țării (1978 – 1979 / 22 de goluri; 1980 – 1981 / 28 de goluri). A urmat un sezon la FC Olt, echipa clanului Ceaușescu, iar apoi a trecut la Steaua, unde a stat doi ani. O accidentare teribilă dintr-un derby cu Dinamo l-a ținut câteva luni pe tușă, astfel se explică faptul că a marcat doar 11 goluri în campionat pentru Steaua. Cu „roș-albaștrii” a bifat două titluri și o Cupă a României. Au urmat alți doi ani la FC Argeș, trei la Inter Sibiu și finalul carierei la Șoimii Sibiu. El este singurul fotbalist român trecut pe la toate echipele susținute direct sau din umbră de familia Ceaușescu: FC Olt Scornicești (e clar cine conducea), Steaua („patronată” de Valentin Ceaușescu) și Inter Sibiu (care avea „spatele” asigurat de Nicușor Ceaușescu). Dar Radu II a fost un golgheter adevărat. El a marcat 191 de goluri în 385 de meciuri în Liga 1, fiind pe locul 4 în clasamentul all-time după Dudu Georgescu (252), Ionel Dănciulescu (214 / vă amintiți, și el a jucat un meci și a dat un gol pentru Poiana:) ), Rodion Cămătaru (198). În plus, Radu II a mai bifat 7 meciuri la prima reprezentativă a României, dar și 23 de meciuri și 4 goluri în cupele europene. Impresionant palmares! La Poiana au mai activat foști internaționali români, foști campioni, jucători și antrenori cu un CV impresionant, dar puțini rivalizează cu Radu II.
