George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Zeul școlii
După cum am povestit, în paralel cu serviciul urmam mai departe cursurile acelei școli tehnice postliceale. Tot cu ajutorul doctorului Schileru m-am transferat cu serviciul de la cooperativa la care mă angajasem la CIL Râmnicu Vâlcea. Tot ca sudor, meseria pe care o învățasem la cursurile rapide și care îmi plăcea. La CIL am găsit niște colegi mai mari ca mine ca vârstă, dar niște băieți nemaipomeniți, tare de treabă toți. Au înțeles că am timpul limitat și mă mai lăsau să învăț dacă nu aveam ceva de făcut. Nu mă plictiseau cu alte cele. Pe la ora unu fără ceva încheiam serviciul și plecam la școală. Făceam maximum șapte minute cu bicicleta. După orele de clasă, seara, mergeam la antrenament. Așa am avut programul până am terminat cursurile acestei școli.
Numai că nici la această școală nu am avut parte de liniște de la început. S-a repetat, într-un fel, episodul de la liceu, de la Craiova. La fel ca și acolo, în cam aceeași criză de timp, mai citeam și în pauze ca să fiu la punct cu materia. Într-una din pauze, când eu încercam să citesc, șeful clasei, tot coleg de-al nostru, făcea gălăgie mare. O făcea și cam intenționat. El se tot lega de soția mea și nu îi convenea că eu și soția mea eram prieteni atunci. El era om cu armata făcută, lucru important la vremea aceea. Vorba ceea, nu mai plecai de acasă pentru aproape doi ani.Așadar, în acea pauză i-am spus: „Măi, te rog, mai taci și tu. Uite, încerc să citesc. Nu pot să fiu atent din cauza ta”. „Ia mai du-te, mă, în mă-ta!” – a venit răspunsul în varianta neaoșă, aceea mai „pe românește”. Până aici! Pentru mine, înjurătura de mamă era nenorocire. Atât mi-a trebuit. Soția mea era bolnavă. Avea gripă și lipsea de la școală, așa că nu mai avea cine să mă tragă de mânecă, să mă potolească. Chiar și acolo fiind, înjurat de mamă, nu știu cum soția mea m-ar fi putut potoli. Să mă fi văzut când m-am ridicat din bancă, cum m-am dus la el și cum i-am tras un croșeu de stânga în barbă!I-am scos măseaua din alveolă. Ditamai omul a început să plângă. „Aoooleeeuuu! M-a nenorocit! M-a făcut, m-a nu știu ce!”– se văicărea el acolo. S-a dus direct la cancelaria profesorilor, la directorul liceului. „Ia cheamă-l pe Popa la mine!”. Am ajuns în cancelarie. Acolo era și directorul adjunct de la CIL, care era și profesor la acea școală tehnică. „Ia zi, Popa, ce-ai avut cu el?”. „Tovarășe director – așa se vorbea la vremea respectivă – știți că eu și lucrez la CIL și, când vin la școală, citesc și eu atunci când am un pic de timp, adică în pauză. L-am rugat să numai facă gălăgie și el m-a înjurat”. „Așa-i, mă?” – l-a întrebat pe șeful clasei. „Așa-i”. „Ieșiți afară amândoi! Imediat!”.
S-au calmat toate, nu au fost niciun fel de represalii, nu s-a mai întâmplat nimic, mai ales că amândoi directorii știau cine m-a susținut să merg la acea școală. Și, probabil că amândoi, precum cei mai mulți bărbați de o anumită vârstă, au trecut prin mâna doctorului Schileru, eminent chirurg. Însă, din acea zi, toată școala m-a știut. Eram zeu acolo, cât eram eu de scund. Se uitau toți la mine de nu avea unul curajul să-mi spună vreo vorbă nepotrivită, ori să mă contrazică.
