George Marin
Continuăm să depănăm firul poveștii vieţii antrenorului emerit Emil Popa, așa cum el însuși ne-a descris-o, cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Din păcate, multe amănunte legate de viaţa maestrului sau de performanţele realizate în competiţiile pugilistice vor rămâne pe veci nepovestite de cel care le-a trăit, care le-a înfăptuit. Nelăsându-ne să lămurim multe aspecte pentru a desăvârși povestea, firul curmat al vieţii maestrului ne pedepsește pentru lipsa de inspiraţie în a culege cât mai devreme nepreţuitele amintiri.
Am ales pumnii oficiali
Începusem să merg regulat la antrenamentele maestrului Marin Alexandrescu. Îmi plăcea, făceam antrenamente tari. După vreo săptămână sau două, mă cheamă maestrul: „Ia vino, mă, încoace! Ia arată-mi mâinile”. Eu am tăcut, ce era să zic? Mă știam cu musca pe căciulă. Degetele mele, arătătorul și mijlociul, erau galbene din cauza nicotinei. Am povestit că se lipise obiceiul ăsta prost de mine – sau eu l-am lipit de mine – la școală, la Otopeni. S-a uitat maestrul la mine cam strâmb. „Mă, tu fumezi!” Eu, mâlc mai departe. Și a continuat: „Băiete, uite ce-ți spun, ține bine minte!” A adăugat două palme zdravene, de-am văzut stele verzi, tocmai pentru ca să nu cumva să uit. Avea palmă grea, doar fusese campion al țării. „Ai de ales: ori fumatul, ori boxul. Și dacă mâine vii la antrenament, înseamnă că ai ales boxul și ai terminat cu țigările!” A doua zi am venit la antrenament. Dar ce chinuială a fost să las țigările deoparte! Nu pot să uit câte zile voi avea. Câteva nopți în șir am visat țigări, am visat că fumam, dar de atunci nu am mai pus țigară în gură.
Astfel, am continuat cu boxul. Acum băteam oficial, să spun așa. Ambiția asta a mea, de a mă arăta mai puternic decât toți ceilalți, venea și dintr-o discuție purtată cu tata în timpul școlii. Tata era un pic mai sever, dar am avut o relație foarte, foarte, foarte bună. La fel și cu mama, ca mamele… La un moment dat, la școală, la Braloștița, fusese o bătaie, mai mult o altercație, din care eu am ieșit un pic ciufulit. Atunci, tata mi-a spus: „Ține minte un lucru. Dacă vii bătut acasă, te mai bat și eu!” De atunci, nu am mai venit niciodată bătut acasă. Dimpotrivă, mai veneau părinți cu jalba. „Dom’ învățător, băiatul dumneavoastră l-a bătut pe al meu!” „Ei, se mai întâmplă între copii” era vorba devenită regulă. Tata nu pocnea elevi – chiar se dăduse o dispoziție clară ca profesorii și învățătorii să nu mai bată elevii la școală – dar mă mai pocnea pe mine. Se enerva destul de repede când dădea peste nulități în clasă, se supăra că vedea că nu are ce scoate din astfel de școlari. Și atunci zicea: „Emile, ia spune tu!”. Eu de unde să știu ce întrebase, eram cu gândul aiurea, nu eram atent la lecție. Și tata își dădea seama când eram atent și când nu. „Aaa, n-ai fost atent!” Și poc, una! Apoi completa: „Să te duci la taică-tău acasă să mă reclami!”
