George Marin
Zălăuanul Raul Feher, de felul său fotbalist la Inter D’Escaldes din campionatul Andorrei, trăit în Spania după ce și-a „ispășit” cei șase ani de acasă, din România, a răspuns apelului presei noastre sportive și a prezentat echipa principatului din Pirinei ca un fel de bau-bau care se folosește de durități și trageri de timp pentru a-și scoate adversarul din ghete. Asta chiar înainte ca adversarul muntenilor spaniolo – catalano – francezi să își dea seama că este sufocat de altitudinea la care se joacă meciul, la peste 1000 de metri, cam pe acolo pe unde se află și Predealul nostru. Când s-a mai auzit și declarația selecționerului local Jesús Luis „Koldo” Álvarez de Eulate Güerge – acum am înțeles de ce băncile de rezerve de la Estadio Nacional de Andorra au atât de multe fotolii – am început să ne punem întrebări. A zis „Koldo”, transfigurat într-un fel de Zmeul Zmeilor al Pirineilor: „România favorită? Când? Eu voi face totul ca acest lucru să nu se întâmple”. La debutul meciului, s-a constatat că au mai fost ceva farmece, gazonul declarat de cel puțin 95 % natural, părea să fi fost ori de un alt procent, mai degrabă invers, ori udat exagerat, pentru că mingea mai mult aluneca decât se rostogolea. O fi fost vraja Babei Cloanța Cotoroanța care a aruncat peste umăr o găleată din apa cristalină care curgea chiar dincolo de peluza în care au avut locuri majoritatea suporterilor români.
S-a străduit „Kolo”, săracul de el, nimic de zis. Băieții lui au apărut pe la poarta noastră în vreo cinci sau șase rânduri, dintre care de două ori aduși de respingerile imprecise ale lui Drăgușin – altfel, destul de bun, mai ales la respingerile aeriene – apoi de două ori de lovituri libere acordate de prea puțin sigurul pe el arbitru croat. Un așa bau-bau pe care să îl mângâi pe creștet mai că te rogi să îți vină acasă mâine, în persoana belarușilor, și mai că te rogi să găsești unul asemenea la Priștina, la Lucerna și la Tel Aviv.
Dar, până la înfăptuirea atâtor minuni, trebuie să vezi cum faci să nu ajungi să plângi cu lacrimi amare la … Zidul Plângerii, în noiembrie, la penultimul meci al calificărilor curente, înainte de ultimul meci, cu Elveția, care va veni la București să te ia la bani mărunți, că doar sunt specializați în bănci!
Nu știm cum vom face de-a lungul acestor preliminarii de „Europene”, știm doar că selecționerul Edi Iordănescu, la conferința de presă post-partidă, s-a arătat nemulțumit de prestația tricolorilor. Nu a fost singurul. Păreri culese pe stradă, după partidă, printre suporterii români – nu cei de la UST, pentru că aceștia și-au dat iarăși în petec și demonstrează că au permanent alte obiective decât susținerea echipei – au fost de la „bine că am câștigat” la „ce-i trebuia tichie de mărgăritar lui Alibec?” cu referire la două fanteziste preluări încercate în careul advers, preluări care, dacă ar fi fost simple, ar fi însemnat, poate, goluri adăugate celor marcate de Man și de Alibec după un „uite golul, nu e golul” al VAR-ului. Adică acel rezultat al încheierii unei acțiuni de atac care a lipsit tocmai după ce gazdele au rămas cu un jucător mai puțin pe teren. Să ne fi gândit să nu îi facem pe adversari de rușine taman la ei acasă? Atunci, noi pe cine am bătut? Și cum? Nu om fi noi mari specialiști în fotbal, dar de priceput că naționala noastră a jucat mult „la inspirație”, am priceput cu toții, ziariști și suporteri prezenți în cocheta arenă din Pirinei, care a găzduit o partidă declarată „sold-out”, dar care nu s-a bucurat de spectatori serioși din moment ce mulți și-au cumpărat bilete, dar au lăsat libere nenumărate locuri, făcându-i pe organizatori să „umfle” un pic cifra prezenților, declarând 2927 de spectatori. Scădeți, vă rog, cele zece procente obligat neocupate din capacitatea declarată a stadionului, 3306, și iată cum constatați că Ghiță Pristanda a tulit-o și el din România și s-a mutat în Andorra! Poate ne lămurim contra belarușilor ce și cum este cu „naționala” noastră și de cine trebuie, sau nu, să ne speriem. Așteptăm cu interes.
