Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, din inima iernii te strig! Ţi-aș scrie o poveste, dar nu mă pricep. Nu știu cum se scriu poveștile. Cred că mai degrabă le știu (le-am știut!) a trăi și, mai ales, a le asculta. Sunt o însetată ascultătoare de povești. De trăit nu cred că mai sunt capabilă să le aflu. Mi le amintesc doar, însă sunt dornică să cunosc altele. Mai ales pe acelea care vorbesc limbajul adevărului.
De zăpadă te mângâi. Nu mă îndur s-o îndepărtez. E atât de albă, de tăcută, de nesfârșită. Nu te-aș lipsi de căldura liniștii ei. Nu respir de teama de a nu o topi. De a nu dispărea și ea, așa cum umbra celor ce-am fost cândva, spălată de ploile prezentului e. Doar statuia gândului o mai știe. Altfel a rămas în urma timpului, la răscrucea amintirilor.
Spuneai într-o poezie că-ţi dorești să clădești o Oamă de zăpadă. Eu i-aș clădi pe amândoi. Un Om și o Oamă de zăpadă. Nu i-aș despărţi. Nu aș alege între el și ea. Pe amândoi i-aș zidi. Nu faţă în faţă, nu îmbrăţișaţi. Unul lângă celălalt să fie. Umăr lângă umăr. Suflete alăturate. În tăcere. Căci iubirea nu totdeauna se strigă. Iubirea se și tace. Ea nu are nevoie musai de cuvinte, de stridenţe. Și lui, și ei, în locul gurii le-aș planta inima. În locul ochilor, buzele le-aș desena. Apoi i-aș abandona în deșertul zăpezii să-și scrie povestea de dragoste, căreia să-i culeg mai târziu literele. Să mă hrănesc cu dulceaţa lor.
Nu știu de ce-ţi vorbesc despre iubire. Nu-mi este la îndemână s-o rostesc. O simt însă de departe. Așa cum mi s-a întâmplat deunăzi. Victor mi-a amintit cum sună glasul bărbatului îndrăgostit. Cum vocea lui cheamă numele iubitei, înveșmântându-l în aura-i specială. „Maria” a rostit și a fost de ajuns să știu cine e. Să știu că e femeia care-l împlinește, că e femeia cu care începe și se sfârșește lumea lui, să știu că e minunată, înainte ca el s-o povestească. Rar mi-a fost dat să aflu iubirea auzind un singur cuvânt, un nume – „Maria”. Se cunosc de la 18 ani. Au un băiat de 30 și-i leagă ceva dincolo de cuvântul acela care aproape că și-a pierdut din esenţă prin utilizarea mult prea facilă.
Dragul meu, pornisem să-ţi scriu, îmboldită fiind de iarna aceasta, ușor afurisită pe alocuri. Drumuri blocate, mașini înzăpezite, localităţi fără curent electric. Aleg însă să-i văd doar chipu-i luminos. S-o îmbrăţișez așa cum obișnuiam alte dăţi. Din pustietatea livezii noastre, nu-i reproșez nimic. Ea n-are nicio vină. Dimpotrivă! Îmi amintește de duminica albă. Geroasă. Binecuvântată. Când noi eram altcum. Când din doi străini ne-am născut noi, noi doi. Și tot ce-a fost frumos, tot ce-a durat, tot ce-a durut, până la sângerarea sufletului. Până la ultima lacrimă amară. Până la uitarea de sine. Până … azi!
Până azi când prezent ești în tot și-n toate. Tocmai ce am încheiat convorbirea cu Irena Drișcu, directorul agenţiei de turism „Oameni mulţumiţi”, din București. A fost în urmă cu două săptămâni, într-o zi de duminică, la Muzeul Pietrei, cu un grup de oameni calzi. O întâlnire-vizită primită cu bucurie de ambele părţi. Și ei, și eu, am simţit la fel. Reciprocitatea sentimentelor frumoase s-a născut pe loc. M-au copleșit cu afecţiunea lor. Am stabilit un eveniment aici, la muzeu, având specificul toamnei. Se va petrece în livadă, lângă tine, pe 30 septembrie. Culesul merelor, poezie, preparate care au la bază fructul acesta pe care-l adorai, și alte momente pe care le vom gândi pe parcurs.
Cât de mult îţi plăceau merele, dragul meu! Găseam peste tot urmele fructelor mâncate cu poftă de tine. Te dojeneam uneori. Iartă-mă!
Mă întorc la iarnă. În pustietatea ei mă pierd. Alerg către neunde. De mine fug. Caut oameni de zăpadă. Picioarele lor nu lasă urme. Braţele lor nu se frâng în cădere. Nu sângerează. Sângele oamenilor de zăpadă e incolor, inodor, dar nu insipid. Gustul e cel al florilor de tei. Lacrimile lor nu se dezgheaţă din zâmbet. Ei nu mint. Nu imită pe nimeni, nici măcar pe ei înșiși nu se joacă. Nu cunosc vrajba, nu trădează. Statornici sunt în iubire. Așadar, fug! Dă-mi voie s-alerg în căutarea lor. Să îndeplinesc un vis. Să clădesc un Om și o Oamă de zăpadă!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire,eu
