Giorgiana Radu-Avramescu
Miezul nopții. Unitatea de Primiri Urgențe este în forfotă. Salonul cu pacienții veniți în stare critică devine neîncăpător. Asistentele, infirmierii par puțini pentru nevoile bolnavilor de toate vârstele. Mulți se vaită. Alții plâng. Unii vorbesc cu aparținătorii – ce termen rece, lipsit de orice nuanță sufletească! Ba îi recunosc, ba îi confundă. Trebuie să decidă împreună, în fața doctorului, dacă acceptă internarea, intervenția chirurgicală, după caz. Opinia bolnavului e mai mereu în contradictoriu cu cea a rudei. Sunt și pacienți care tac. Sunt la granița fină dintre viață și moarte. Ca o candelă care dă să se stingă. Ochii lor doar te imploră să-i ajuți, sau pe Dumnezeu îl roagă să le curme suferința.
Strângerea de mână, mângâiatul pe frunte, promisiunea că va fi bine par că alină puțin suferința. Însă e prea puțin. Minutul, minutele permise se isprăvesc repede. „Ce bine că ești aici! Spune-le să mă ajute. Nu mai pot”, rostește un bolnav, între chin și bucuria de a-și ști aproape familia. „Va fi bine!”, i se răspunde. Cine poate însă verifica încrederea în rostirea acestei promisiuni?
„Vrei să rămâi în spital?”, întreabă doctorul. „Daaa!”, răspunde suferindul. Un „Da” strigat cu disperare, cu dorința arzătoare de a se vedea izbăvit. „Vrei să te operăm?” Un „Daaa” nesfârșit, răsună în salonul acela în care viața nu mai știi ce-a fost, dacă a fost, cum a fost, ci constați mai degrabă că vrei să fie, să mai fie, ori să se încheie într-o secundă.
E trecut de miezul nopții, când ziua s-a sfârșit demult. Viața pare și ea pe sfârșite. Oamenii aceștia, deveniți bolnavi, sunt parte a unei existențe cândva luminoase. Acum, întunericul i-a cuprins, și nu întotdeauna medicii, asistentele, infirmierii, familia pot să le readucă ziua înapoi. Îi privești în ochi și le spui că va fi bine, deși crezi doar pe jumătate, uneori chiar deloc, în acest îndemn – promisiune. Te uiți la ei, apoi la tine. Nu e timp însă de întrebări, și nici de aflat răspunsuri. „Va fi bine!”, spui. „Mă voi ruga”, promiți, în timp ce suferindul rămâne să-și înfrunte dat-ul, iar tu, „aparținător”, pleci, ducând povara neputinței, însoțindu-te de privirea copleșitoare a celui care-ți imploră ajutorul, care te roagă să-i alini durerea, ori să-i ceri lui Dumnezeu să i-o curme definitiv. ”Va fi bine!”. „Va fi bine?”
