Giorgiana Radu-Avramescu
N-am fost niciodată atrasă în mod deosebit de nunţi. Copil fiind, nu m-am visat, așa cum fac mai toate fetiţele, în rochia albă, care te așază cumva aproape de soclul prinţeselor. Având la îndemână rochia mamei de mireasă, nu m-a tentat s-o încerc, așa cum a ispitit-o pe sora mea mai mică. Ea a tânjit după acest moment, și sper să-l trăiască deplin, la un moment dat.
Îmi plac însă miresele. Le privesc cu drag și interes. Îmi place să citesc ce se ascunde în sufletul lor. La Muzeul Pietrei, în ultimii ani, au venit mulţi tineri în ziua cea mai importantă din viaţa lor. Pentru luna viitoare s-a anunţat din timp un cuplu. Dincolo de fotografiile speciale pe care le fac aici, aceștia vin și pentru a le fi de bun augur căsniciei lor. Urarea „casă de piatră!” are importanţa ei, iar energia locului le va călăuzi fericirea trainică precum zidurile de aici. Am mai scris despre „chinul” bietelor mirese. Multe dintre ele uită că sunt, sau ar trebui să fie fericite, sub corvoada rochiilor greu de purtat, și a pantofilor prea înalţi uneori. M-aș bucura să le văd mai mult zâmbind, să nu uite cât au visat la ziua aceasta. Bărbaţii sunt mai relaxaţi. Papionul nu-i incomodează, iar trecerea de la ţinutele casual, la cele de miri, nu le diminuează elanul, ba chiar le dă un aer superior, mersul căpătând și el o mai mare siguranţă.
Nu știu, statistic vorbind, câţi tineri fac pasul căsniciei oficiale astăzi, spre deosebire de acum 10-15 ani, să zicem. Papa Francisc deplângea de curând faptul că tinerii nu au curajul să se căsătorească. De ce, oare? Trăind într-o relaţie de lungă de durată, fără certificat oficial de legământ, tot căsnicie se cheamă. Sau e mai confortabil să i se spună relaţie de iubire? Iar dintr-o relaţie de iubire, pare mai ușor de plecat decât dintr-o căsnicie, dacă ceva nu va mai funcţiona la un moment dat. Să fie acesta unul dintre motivele pentru care tinerii „fug” de căsniciile cu patalama? Sau numai și cuvântul „căsnicie” în sine, creează spaimă, prin greutatea lui? Căsnicie înseamnă, pe lângă dragoste, și angajament, responsabilitate, compromis, toleranţă. Ori relaţia de iubire presupune … iubire, iar celelalte vin natural, fără titlu de obligaţie, mă gândesc. Nu știu! Încerc o explicaţie la îngrijorarea Papei Francisc, care sfătuia cu umor mamele să nu mai calce cămășile fiilor de 37 de ani, necăsătoriţi, pentru a-i forţa „să părăsească cuibul”.
Cineva acuza de egoism cuplurile de 35-45 de ani, care nu fac copii, fără să existe probleme de fertilitate sau alte impedimente. Nu cred că trebuie să gândim așa. Fiecare trebuie să facă doar cum simte, nu cum prevede societatea. Copiii să se nască acolo sunt doriţi, bineveniţi, nu ca un „must have”. Așa și în cazul tinerilor care nu au curajul pasului cu chip de „bau-bau”, numit CĂSNICIE. Dacă iubirea le e de-ajuns fără martori la starea civilă, de ce să se încumete? Sigur că hârtiile au importanţa lor. Mare! Dar nu pot substitui niciodată sentimentele care unesc doi oameni, două suflete care respiră iubirea, dar nu consimt rigorile birocratice. Casă de piatră! – acelora care au curaj. Nesfârșită iubire! – celor care nu se aliniază obișnuinţelor.
