Giorgiana Radu-Avramescu
Dragul meu, au trecut cinci luni! Deși palmele mele cunosc în amănunt conturul acestei cruci, și acestei lespezi de piatră care te învelește, sunt momente când încă te mai aștept. Aștept să apari de undeva, să mă chemi, să mă strângi la piept. Să mă ţii acolo o veșnicie. Să nu spui nimic, doar să fii, să-ţi ascult respiraţia, să-ţi număr bătăile inimii. O, Doamne, cât de bine îmi era la pieptul tău, în braţele tale! Îmbrăţișarea însăși era o poveste de iubire care se scria, se rescria de fiecare dată.
Când braţele tale nu m-au mai putut cuprinde, te-am strâns eu la pieptul meu. De multe ori! De atâtea ori încât să fie de-ajuns pentru alte câteva vieţi. Așa am crezut. M-am înșelat însă. Astăzi, îmbrăţișările acelea sunt doar amintire. Nu-mi ţin de dragoste, ci de durere. Cu cât mă gândesc mai mult la ele, cu atât dorul se intensifică, sufletul sângerează, iar eu fug, fug de mine, mă înstrăinez, caut calea către supravieţuire. Uneori am impresia că o găsesc, am găsit-o, dar mi se pare doar. Sau poate chiar am găsit-o, dar nu e cea care trebuie să fie.
E complicat, dragul meu, dar nu-mi mai permit lucruri simple! Vorbesc despre mine, dar tare mi-aș dori să știu ce e la tine în suflet. Găsește o cale și transmite-mi. Spune-mi, scrie-mi, vino!
Dragul meu, am rămas fără voce! A fost un weekend plin la Muzeul Pietrei, iar ziua de azi nu s-a sfârșit. De la ora 10 vorbesc continuu. Primii viziatori, anunţaţi din timp, au fost ploieșteni. Un grup de vreo 50 de persoane. Apoi, grupuri mici din Buzău, Valea Călugărească, București și Ploiești. Printre aceștia erau și vizitatori care au revenit a doua, a treia oară, promiţând că vor veni din nou, la vară, aducându-și rudele plecate în Mexic, în Anglia. Mă bucur când oamenii se reîntorc. Pe cei mai mulţi îi recunosc. Le dau detalii despre vizita anterioară și se miră, și se bucură că i-am ţinut minte.
Vizitarea Muzeului Pietrei e cu totul altfel de cum se obișnuiește la celelalte muzee. Așa cred. Așa simt. De cele mai multe ori se creează o conexiune între gazdă și oaspeţi. Un dialog. Povestim. Te povestim. Le spun istoria acestui loc, dar discuţiile ajung în multe alte zone. La rându-mi aflu lucruri interesante. Sunt oameni care întârzie mai mult aici, așa cum s-a întâmplat și astăzi, și ieri. De pildă, un cuplu din Buzău, și unul din Ploiești, pe care le-am unit venind la distanţă de 10 minute unul faţă de celălalt, au găsit că doamnele se trag din același loc – Voinești, judeţul Dâmboviţa. Am fost cu toţii compatibili la vorbă. Aveau și simţul umorului. Apoi, aflând că sunt soţia ta, vorba s-a lungit, cu bucurie, și mai mult. S-au fotografiat cu mine. Doamna de la Ploiești lucrase până nu demult la Consiliul Judeţean Prahova. Văzuse fotografiile făcute de Alina, o tânără frumoasă și misterioasă, despre care nu ţi-am vorbit până acum, care le-a publicat pe pagina de facebook a Consiliului Judeţean. Alina a încercat să mă facă să cred că a ajuns întâmplător la muzeu, dar eu știu că întâmplările nu sunt chiar întâmplătoare. Poate, cândva, o să-mi povestească!
Dragul meu, sper că auzi toate cuvintele frumoase, pline de admiraţie și recunoștinţă ale celor care văd ce ai reușit să faci aici, pentru ca ei să se bucure, să se încarce cu energia absolut specială a acestui loc. Așa spun mulţi. Că locul acesta are o energie aparte. Când ajung în Livadă, nu ar mai pleca de acolo. E liniște. E verde. Ești tu. E Biserica.
Aproape fiecare vizitator, pentru mine înseamnă o poveste. De multe ori mi se predau lecţii importante de viaţă. Ieri, un cuplu bucureștean, mi-a oferit o astfel de lecţie. Tineri. El, puţin peste 50, cred. Ea, puţin peste 40. Chipuri senine. Plăcuţi la vorbă. Impresionaţi de la primii pași de ce-i aici. Încă de la poartă, când am pornit prezentarea, s-au ţinut de mână. Nu mi s-a părut nimic neobișnuit. E ceva firesc pentru doi oameni care se iubesc. Eu povesteam, ei ascultau. Apoi, ea se apropia, fără să se desprindă din mâna lui, de fiecare piatră, și fotografia. Când am ajuns la crucile duble, care sunt poziţionate ceva mai departe de alee, soţul ei care se depărtase puţin de ea spre a atinge o piatră, s-a repezit brusc simţind-o că vrea să ajungă la ele. Atunci, bărbatul mi-a spus că soţia lui nu vede bine. Nimic nu-mi arătase că ar avea o astfel de problemă, nici măcar faptul că o mai ajuta să încadreze bine ceea ce dorea să fotografieze. Apoi, după alţi câţiva pași prin Livadă, am aflat că în urmă cu două săptămâni trecuse printr-o operaţie de cancer la sân. Îmi spuneau totul cu naturaleţe, iar doamna era atât de bine, de luminoasă. Pe chipul ei nu se citea nici teama, nici suferinţa, nimic care să ducă cu gândul la o astfel de încercare.
Dragul meu, când am aflat, când am privit-o, mi-am amintit de ce-am trăit în urmă cu câţiva ani, când mi s-a spus că aș avea așa ceva. Doar suspiciunea că ar putea fi m-a distrus. Construiam scenarii sumbre, mai ales că era perioada în care au apărut problemele tale de sănătate, când te lăsau vorbele rostite. Apoi, câţiva medici mi-au spus să stau liniștită, că totul e bine. Am ales să-i cred. Dar știi că uneori mă gândesc dacă totuși acel medic care mă trimitea la biopsii, RMN, și îmi indica să aleg unde să mă opereze, la spital de stat sau privat, avea dreptate? Mereu îmi spuneai să nu-mi mai fac griji degeaba. Așa este! Nu am voie să gândesc așa. Femeia aceasta trăiește drama trecerii prin boală și nu se plânge, și nu-mi arată temerile ei, chiar dacă sunt convinsă că le poartă în suflet. Zâmbește. Se bucură de viaţă. Îl are pe soţul ei care o protejează. Care o iubește. Care e mai mult decât atent. Plimbându-ne prin Livadă, pe unde eu pot merge și cu ochii închiși, atât de bine o cunosc, și privind spre ei, lui i s-a părut că mă pot răni în creanga unui măr. I-am spus că o știam, că e în regulă. Așa mi-a mărturisit că mama lui îi reproșează că exagerează. Grija mare pentru soţia lui îl determină să fie extrem de atent și cu cei din jur, pe care-i atenţionează cu o anumită panică în glas. Apoi, boala a rămas în urmă, iar noi am povestit despre tine, Lucian Avramescu, despre Kazantzakis, despre…
Soneria interfonului mă anunţă că am treabă, așa încât te las. Nu-ţi mai vorbesc de dor, de timp trecut sau viitor. Vorbește-mi tu!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu
