Octavian Onea
Se împlinesc, la sfârșitul acestei săptămâni, 50 de ani de la moartea Profesorului Nicolae I. Simache.
Cine a fost Nicolae Simache și de ce îl comemorăm?
S-a născut la Cosminele, județul Prahova, la 4 noiembrie 1904. A terminat Liceul ”Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești. A urmat apoi, concomitent, la Universitatea din București, Dreptul și Literele și Filosofia, fiind un student eminent (a terminat LF ”magna cum laude”). Nicolae Iorga, auzindu-l prima dată cum citește grecește la Seminarul de Bizanț, pe care marele savant îl ținea cu toți anii, l-a întrebat: ”Dar Dumneata cine ești, că nu te-am mai văzut până acum, și unde-ai învățat?” ”La Liceul Petru și Pavel din Ploiești.” La care fusese repartizat întâi Iorga însuși. Așa că a fost ușor ca, în timpul guvernării Iorga, Nicolae Simache – deși era încă student – să-l suplinească la Istorie pe Profesorul său, Dumitru Munteanu-Râmnic, numit Subsecretar de Stat la Interne. După absolvire, avea să fie avocat în Baroul Prahova, suplinitor la Liceele “Sfinţii Petru și Pavel” şi “Nicolae Bălcescu”, Subdirector al Liceului Comercial de Băeţi “Spiru Haret“, Director de studii al Internatului de Băeţi, toate din Ploieşti, și Profesor la Liceul Comercial din Buzău.
La Buzău a început, alături de Profesorul Th. Cristescu, editarea de izvoare istorice. În colecția Cronicile românești: Vol. I: Hronograful lui Mihail Moxa, Buzău, Tipografia Frații Dumitrescu, 1942, reprodus din Cuvente den bătrăni, tomul I, al lui B.P. Hasdeu și dedicat lui C.C. Giurescu; Vol. II: Letopisețul Cantacuzinesc (1290-1688), 1942; Vol. III: Variante ale Letopisețului Cantacuzinesc, 1942; Vol. IV: Vieața și Opera lui Radu Popescu, Tipografia ”Presa noastră”, Ploești, 1943. În Colecția Cronici străine relative la Istoria Românilor: Doi cântăreți greci ai lui Mihai Viteazul: Stavrinos și Palamed, Tip. ”Presa noastră”, 1943. În Colecția Știri geografice și etnografice despre țările noastre: Herodot.
În anii școlari 1942-1943 și 1943-1944, Profesorul Simache a fost detașat la Ploiești. Acum, biografia sa a căpătat accente dramatice. Scrie el însuși: ”La 1. III. 1944 am fost numit subdirector al Liceului Petru și Pavel, iar cu începere din 1945 director de studii al acelei școli. În această calitate am întreprins acțiunea de evacuare a întregului patrimoniu al școlii, care a fost salvat în întregime, cu toate că clădirea Liceului Petru și Pavel a căzut victima bombardamentelor aeriene deslănțuite asupra orașului Ploești în vara anului 1944… Menționez că în ziua când au căzut cele 7 bombe pe școală, mă aflam în subsolul clădirii.”
”Ca un apucat”, avea să scrie fostul elev Paul D. Popescu, viitor profesor de Istorie și el la Liceul Caragiale, Simache s-a repezit să salveze arhiva și, ”în timp ce pompierii stingeau incendiul”, el, cu cei pe care reușise să-i mobilizeze, a împachetat-o și a transportat-o la Izvoarele. Acolo a organizat și admiterea în clasa a V-a. Și s-a gândit la repararea Liceului. Pe care, după bombardamentul de la 6 mai, l-au mai lovit încă două: la 22 mai și la 6 iunie.
Să-l auzim din nou: ”După 23 august am întreprins acțiunea de readucere a inventarului salvat de la locul de dispersare, de debliere a terenului de dărâmături și de reparare a părții din clădire nedistrusă de bombardamente. Cu același avânt am organizat acțiunea de refacere a clădirii dărâmate.”
A obținut tipărirea, la Fabrica de Timbre, a unui timbru pentru repararea clădirii Liceului. Și a ajutat Direcțiunea să restaureze parea dărâmată din clădire.
Este timpul în care Profesorul Simache, dotat cu un nas acvilin de o mărime apreciabilă, uzurpă în mediile școlare faima lui Constantin Tănase – dispărut în condiții dramatice, puse în seama lui Davai ceas – preluând cântecul acestuia: ”La un colț de stradă / Apare un nas / Apoi și Simache / Dup-un sfert de ceas. // La biserică m-am dus / Cu a mea mătușă, / Dar avându-mi nasul lung / Am rămas la ușă.”
Folclorul școlar l-a întins de la un capăt la altul al țării. L-am auzit când eram copil în satul Ciobănița, din comuna Osmancea (comună în care se născuse istoricul C.M. Boncu), sat aflat în sudul Dobrogei, spre Negru Vodă, când l-am auzit, cu numele alterat în Sinicu, de la Ana Călugăreanu (verișoară primară cu Anda Călugăreanu), care învăța la Călărași. Iar după ani, în regiunea Cernăuți, de la D-na Eugenia Teodoreanu (născută Dohotaru, în 1948, în Chetriș, Fălești, Basarabia), profesoară la Herța, care îl știa și ea de copilă: ”Mă cheamă Silică (sic!) / Și-s cu nasul lung, / Când întind o mână / Nu pot să-l ajung. // La o cotitură / O băbuță șchioapă / S-a uitat la nasul meu / Și-a căzut în groapă”.
N.I. Simache a rămas subdirector, și apoi director de studii, până la 1 mai 1953, când a fost numit Director al Muzeului Regional de Istorie.
(Va urma)
