Florin Tănăsescu
Dacă se-ntreabă cineva ce dambla i-apucă pe câte unii să-şi aducă aminte că trăim în vremea Erei Hahalere, răspunsul e simplu: Să ştie a cui e pohta, a cui e ambiţia de- a profita de timpurile astea.
Numai aşa vor înţelege că oamenii sunt nu „sub vremi”, cum greşit spunea cineva, ci sub zodia Erei Hahalere.
Când s-a născut, avea doar un nume: Era.
Ofiţerii stării civile a naţiei au considerat că-i trebuie şi prenume. Au adăugat pe certificatul de renaştere – din neştiinţă sau cu rea-credinţă? – prenumele Hahalera.
„Ha!, au râs unii.
„Naşpa!”, s-au arătat sceptici, înţelepţii.
Şi naşpa a rămas.
„Ajungă-i ţării răutatea Erei Hahalerei!”, mai strigă câte unii, trezindu-se cam târziu.
Aiurea! Era şi este în zaua ei.
Dacă s-apucă să se întrebe cineva de ce proştii noştri sunt stăpânii noştri, răspunsul e simplu. De-aşa vremi ne-nvredniciră ofiţerii stării civile ai unei naţii.
Din ignoranţă sau cu rea-credinţă? Cine mai ştie? Şi ce rost mai are?
Naşpa, au zis scepticii, cândva.
Se poate şi mai rău decât „Naşpa!”. Era Hahalera şi-a pus pirostriile-n cap. Se mărită.
„Cu cine?”, întreabă naivii, care tot speră.
Cu unul dintre ofiţerii stării civile ai unei naţii. Şi vor avea copii. Şi Erele Hahalerele se vor înmulţi.
Ce scriai Labiş, copil nefericit?
Că trăim în miezul unui ev aprins? Prostii!
Vieţuim în Era Erei Hahalere. Luminile de Sărbători s-au stins.
