Giorgiana Radu
Lumină, pace, bucurie, speranță. Acestea au fost, sunt, cuvintele intens pronunțate și dăruite în aceste zile. Lumina sfântă s-a pogorât nu doar în noapte, ci și peste zile, căci soarele tot lumină sfântă se cheamă. Pacea universală e relativă, iar cea interioară ține de fiecare ins în parte. Constatând că suntem avem bucurie, iar speranța, fiecare o ținem aproape, peticind rănile ce stau să se desfacă în strigătele acceptării verdictelor definitive.
Cu speranță am primit și eu, în ajunul Nopții Sfinte, vaccinul anti Covid. Nu eu am ales acest moment. Așa a fost să fie, așa cum toate sunt. În urmă cu o lună, când m-am înscris pe listele de așteptare, nu m-am gândit la o zi, o oră anume. M-am gândit la sănătatea celor dragi mie, la faptul că de un an nu mi-am îmbrățișat copilul, pentru a nu-i pune în pericol tatăl, la oamenii care au fost la un pas de moarte din cauza acestei boli.
Cu câteva zile în urmă, când am fost anunțată că programarea avea să fie sâmbătă seara, seara în care toate deznădejdile lumești sunt alungate de Lumina Învierii, am fost cu atât mai încrezătoare. Că va fi bine.
Poate sunt prea atentă la semne, poate a fost o simplă coincidență, dar viața nu e și ea tot o coincidență? Ca și moartea de altfel. Cineva însă organizează cu multă precizie coincidențele care ne compun existența. Și atunci, n-ar fi păcat să le trecem cu vederea?
Un preot rostește cu înflăcărare bucuria pe care ar trebui să o simțim la întâmpinarea morții, pregătindu-ne astfel de întâlnirea cu Hristos. Dă exemplul bunicului său, măcinat de o boală nemiloasă și chinuit de dureri cumplite. În agonia lucidă, bărbatul își exprimă nerăbdarea pentru marea bucurie: „Abia aștept să mă întâlnesc cu Hristos”.
Părintele rostește apăsat aceste cuvinte, împănate și cu alte învățăminte, traversat de patimă și credință. Pare convingător, dar nu e. El, plesnind de sănătate, vorbește de bucuria morții, cu zâmbetul larg, cu fața luminoasă, știind că mâine va fi viu.
Muribundul, sleit de suferință, vede prin moarte mai degrabă izbăvirea, amăgindu-se cu speranța întâlnirii cu Iisus. Bucuria morții e doar un fel de a spune. Ca și îndemnul „trăiește ziua de azi, ca și cum ar fi ultima”. Nimic mai fals. Nu te poți bucura de o astfel de zi. Când știi că mâine n-ar mai putea exista, azi nu poți trăi decât în durere, în dor și regrete.
Nici Iisus, în ziua morții, nu părea vesel, ci cumplit de trist, chiar dacă îl știa acolo, pe Dumnezeu Tatăl. Moartea este tristețe, iar noi, muritorii, ne hrănim cu bucuria Învierii. Păcătoși ori harnici în primenirea sufletelor, nădăjduim în marea întâlnire. De va fi sau nu așa, vom vedea fiecare, când ne va fi dat. Până atunci însă, să trăim în sănătate și bucuria vieții. Hristos a Înviat!
