Florin Tănăsescu
Mai întâi am sunat la 112, să întreb dacă există disponibilă vreo ambulanţă pentru un izvor. La capătul firului, o voce neutră m-a întrebat dacă ştiu să-i dau primul ajutor. Ce temperatură are şi ce tensiune.
Dracu’ ştia ce temperatură putea avea un izvor!
– La urma urmelor, cu ce te pot ajuta?
– O cană cu apă, dacă se poate. Mi-e sete!, susură, pierită, apa tulburată.
– Ai mâncat ceva azi ? Ai băut cafea pe stomacul gol?
– Nu !, geme izvorul călător.
Pentru a nu-i consuma oxigenul, păstrăvii stăteau, ţinându-şi respiraţia, pe mal. Chiar şi o broască ieşise lângă ei. Era râioasă, dar avea bun simţ, spre deosebire de broscoii pătaţi ai unui neam.
Teren accidentat. Salvarea pentru un izvor – şi pentru o ţară – nu se poate face sunând la 112. Am luat apa curgătoare în braţe şi am coborât la primul spital. La Urgenţe mi s-a spus să aştept. Femeia de serviciu dădea cu mopul în urma nesimţirii care musteşte la nordul Dunării.
La asfinţit, apare o soră medicală. Mă întreabă dacă sunt aparţinător acestui izvor. Nu eram. Eu, ca şi alţii, nu mai aparţinem demult acestui popor.
– Izvorului îi facem o internare de o zi. Dumneavoastră aduceţi adeverinţă de la medicul de familie că e salariat, sau de la Casa de Pensii că a cotizat până la ultima picătură de sudoare pentru ţară.
Lângă mine, se strângeau din ce în ce mai multe izvoare de deal, izvoare de munte. Şuşoteau:
– Cum se simte? Ce tratament i-au dat ?
– Avea febră aseară. Poate că are diabet.
– L-am auzit şi eu susurând de ceva vreme că s-a săturat să care speranţe pe Apa Sâmbetei. Cred că la inimă are probleme.
– A fumat la viaţa lui?
– Niciodată.
– Eu cred că a cam întrecut măsura cu băutura. Ani buni s-a îmbătat cu apă rece că totuşi ceva, ceva, se va schimba în ţara asta.
În noaptea aia, în semn de solidaritate, fântânile arteziene intraseră în grevă, coborând stropii în bernă. Din sindicatul lor face parte şi Fontana di Trevi, de la Roma.
– Dacă aveţi nevoie de ajutor, toţi banii aruncaţi în apa mea vi-i dau pentru doctor. Numai să-l poată salva pe bietul izvor, se-aude din Italia.
Fântânile fac plecăciunea de rigoare.
Apar zorii. Doctorul întreabă cine-i sunt aparţinătorii.
– Noi, răspund apele curgătoare în cor.
– I-am făcut o perfuzie cu apă plată. Problema lui, a izvorului – şi-a tuturor izvoarelor din ţara asta – este că nu au oxigen. Nu pot respira de îmbâcseală.
– Mai are şanse de supravieţuire?
– Evident că da. Numai că, vedeţi dumneavoastră, tratamentul costă.
– Care este tratamentul, doctore? Şi câţi bani?
– Domnul izvor trebuie hidratat. Or, pentru aşa ceva, se impune apă. Aşa a fost, este şi va fi circuitul speranţelor în natură. Contra cost.
– Nu se pot face donaţii de apă?, întreabă un izvor care a curs paralel cu bolnavul ani în şir, purtând aceleaşi corăbii eşuate pe Apa Sâmbetei.
– Nu!, răspunde alt felcer, priceput în a găsi soluţii pentru orice problemă în ţara asta. Doar cu bani. Aşa a fost, este şi va fi circuitul valorilor în natura neamului ăsta.
Am plecat. Nu ştiam dacă a existat şi la noi, vreodată, o Fântână a dorinţelor. Am găsit-o. Deci, a existat. Doar că era secată. Pe ea scria: ” Fântâna umilinţelor. Nu beţi apă din ea!”
În timpul ăsta, Dunărea, obosită, ducea mării iluziile ei.
Paralel cu ea, dar mai repede, curgea şi Apa Sâmbetei.
