Florin Tănăsescu
Am tresărit doar când garnitura prindea tot mai multă viteză, mergând înapoi. Evident, mulţi m-au întrebat de unde ideea că un tren poate să bage în marşarier ? Sărim peste amănuntul ăsta, deşi…
Trenul era lung şi trecea chiar prin mine. Nu, nu se mai termina. Nu se termină nici acum, când scriu. Văd şi o haltă părăginită, în care nici vânturile, nici valurile nu au şters pancarta pe care scrie „Zori noi”. Sau ” Vai de noi !”. Nu mai ştiu exact. Aburul locomotivei învăluia – era să zic pârjolea – toată ţara.
„Este trenul galben fără cai. Va trece, aşa cum au trecut treizeci de ani !”, m-a consolat dom’ doctor Celin, franţuzul care a scris „Călătorie la capătul nopţii”. I-am zis să nu se amestece în treburile noastre interne. Parcă aşa se zicea pe vremuri.
„Suferi de boala numită «Un tramvai numit dorinţă» !”, mi-a zis altcineva. Acel altcineva eram eu, dar vorbeam în urmă cu vreo trei decenii! M-am răstit la mine: „Un marfar numit suferinţă”, clar?
Mai adineuri, prin inimă mi -a trecut un vagon cu cărbuni aprinşi! „Cu înflăcărare să îţi iubeşti ţara!”, mi s-a spus cândva. Eu am zis da!
Un alt vagon trece prin mintea mea. Este încărcat cu poze îngălbenite din anii… Din anii în care citeam pe sub mână „Toamna Patriarhului”. Prietenii ştiu de ce!
Unul dintre vagoane a deraiat în mine. Este încărcat cu poveşti de adormit votanţii. Cu minciuni. Am încercat o operaţie, dar fără succes. Doctorul – Acarul Păun – mi-a spus să beau lichide cât mai des, doar, doar s-o dizolva. Am băut apa mării. Sărată. Mai rău: vagonul s-a făcut piatră. Am să trăiesc toată viaţa cu el. Unii spun că am fierea afectată, alţii – care suferă în tăcere – mă înţeleg.
Îmi bate în cap un ciocan, apoi altul. Doar secera lipseşte.
„Stai calm – mă consolează tot Acarul Păun. Sunt revizorii tehnici ai viselor noastre. Dacă se aude un zgomot surd, înseamnă că poporul încă tace. Dacă e un urlet ascuţit, încă mai e o speranţă!
„Feriţi linia doi, feriţi linia doi! Ne-ntoarcem cu 30 de ani, înapoi !”, se aude la megafonul altei staţii numite tot „Zori Noi”.
Apare „Naşul”. Îi arăt biletul. Nu e valabil decât dus. La-ntoarcerea în timp, trebuie plătită suprataxă. Suprataxa celor treizeci de ani în care am crezut că garnitura – ţară ne duce departe de un trecut apropiat.
– Cine a hotărât asta?, întreb.
– Locomotiva, for decizional!, răspunde „Naşul”, deghizat în lucrător de la Fisc.
Plătesc. Plătesc iluzia de a fi sperat să fiu liber.
