Lucrările sale se află în colecţii ale unor regi şi şefi de stat, la Muzeul Vaticanului, dar şi la Muzeul Judeţean de Artă „Ion Ionescu-Quintus” Prahova
Luiza Rădulescu Pintilie
„Inima artistului s-a oprit pe 1 iunie 2020, fiind poarta de intrare în Veşnicie, dar şi în Tezaurul Naţional al Culturii Române, cu lucrări de patrimoniu de valoare universală” – astfel au anunţat apropiaţi ai pictorului Vladimir Zamfirescu stingerea sa din viaţă, la rândul său Muzeul Naţional al Literaturii Române adăugând că această personalitate marcantă a artei româneşti şi contemporane, despre a cărui operă scriitorul, eseistul şi istoricul de artă Andrei Pleşu a spus că este „o liturghie închinată amurgului tuturor zeilor”, îşi va dormi de astăzi somnul cel de veci la Cimitirul Bellu Catolic.
Cunoscut în întreaga lume, lucrări ce îi poartă semnătura aflându-se în colecţii regale, în vestite muzee din lume, în pinacoteci şi în colecţiile şefilor de stat din Norvegia, Danemarca, Italia, China, Bulgaria, dar şi în Colecţia Muzeului de Artă a Vaticanului, Vladimir Zamfirescu – Mirel, cum îi spuneau prietenii şi cunoscuţii – s-a născut la Ploieşti, la 3 mai 1936, fiind al doilea copil al familiei Mariei şi inginerului chimist Mihai Zamfirescu. A absolvit Liceul „I.L.Caragiale”, promoţia 1954, fiind coleg şi prieten cu Nichita Stănescu.Potrivit unei prezentări făcute într-un articol de scriitorul Florin Toma, după mai multe încercări de a fi admis la Arte Plastice, s-a văzut obligat să se angajeze ca muncitor necalificat, apoi ca proiectant la Uzina „1 Mai” din Ploieşti, urmând ulterior Şcoala Tehnică de Arhitectură, pe care o absolvit-o în 1958. Admis în sfârşit la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu”, când mai slăbiseră persecuţiile politice, şi-a încheiat studiile în anul 1966, ca șef de promoție pe țară şi făcând parte dintr-o generaţie de excepţie, sub îndrumarea marelui artist plastic român Corneliu Baba, care ajunsese să-l considere elevul său de suflet. Un an mai târziu a urmat cursurile Şcolii de Artă Bisericească ,obţinând atestatul de pictor de biserici. De-abia după Revoluție, în anul 1991, e numit profesor la Academia de Arte din Bucureşti, chemat fiind de studenţi să le predea şi şcolind apoi mai multe generaţii de tineri artişti. De o jumătate de secol aproape a devenit o prezenţă expoziţională constantă în ţară şi peste hotare, lucrările sale fiind expuse la Praga, Paris, Londra, Barcelona, Veneţia, Monaco, Moscova, Damasc, Teheran, New Delhi, Sofia, primind , de- a lungul timpului, numeroase distincţii şi premii, printre care: 1971 – Premiul Trienalei Internaţionale de la Sofia; 1980 – Bursa Academiei Regale Suedeze; 1982 – Bursa Academiei Italiene pentru Pictură, 1982 – Medalia Raffael a Academiei Caravaggio, Roma; 1982 – Premiul Juriului Uniunii Artiştilor Plastici din România; 2003 – Ordinul Naţional pentru Serviciul Credincios, în grad de Cavaler; 2006 – titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Artă din Cluj, titlul de Profesor Honoris Causa al Universităţii de Artă din Bucureşti.
În anul 2003, a pictat alegoria cu subiect sacru ”Ioan Botezătorul”, lucrarea fiind trimisă din partea statului român la Vatican, cu ocazia celebrării a 25 de ani de pontificat al Papei Ioan Paul al II-lea, potrivit www.artindex.ro.
În 2015, a primit diploma „Meritul Academic”, la împlinirea vârstei de 80 de ani, în cadrul decernării Premiilor Academiei Române pentru anul 2013. Şi Ploieştiul în care – şi are rădăcinile l-a onorat, decernându-i, în 2007, titlul de „Cetăţean de Onoare” ( moment surprins în fotografie, titlul fiindu-i înmânat de primarul de la acea vreme, Emil Calotă) şi Premiul „Nichita Stănescu“ pentru „Opera Omnia”, acordat de Primăria Municipiului Ploiești, în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”. În Muzeul Județean de Artă „Ion Ionescu-Quintus” Prahova se află şapte lucrări ce îi poartă semnătura: Planetarium, Fauri, Pescarul cel bun, Luchian, Picasso, Îmblânzitorul de cavaleri şi Ria – ultimele două fiind expuse în cadrul expoziţiei „ 100 de ani de artă românească”, dedicată de muzeu Centenarului. “Mi-am vindecat rănile pictură cu pictură, pentru ca acum să pot mărturisi că nimic nu este o bucurie mai mare decât aceea de a așterne pe pânză inseparabilele năluci ale trăirilor mele, îndoielile, melancoliile, stările intermediare, exaltările ori căderile mele. Tot ce am pictat e limita a tot ce sunt, iar ne-limita mea e chipul și asemănarea cu Dumnezeu”, spunea despre sine, ca un crez, o mărturisire, devenite acum testamentare, artistul.
