Motto: Viitorul aparține celor ce cred în frumusețea
propriilor visuri. (Eleanor Roosevelt)
Luiza Rădulescu Pintilie
Pentru mine, sfârşitul de an şcolar continuă să aibă mai ales forma careului de premiere din curtea şcolii, parfumul coroniţei din trandafiri, garofiţe, margarete şi iasomie, căzută mai mereu într-o parte pe fruntea celui care primea premiul întâi şi al bucheţelelor din flori de grădină strânse în mână aproape să se rupă până când să fie dăruite învăţătoarei sau dirigintei, mirosul de cerneală al numelui scris caligrafic pe diploma din hârtie subţire, verzui-gălbuie, cu lauri desenaţi pe margine, spre a rămâne nu doar mândria de arhivă a familiei, ci şi dovada, peste timp, a reuşitei. Dacă închid ochii, îmi aduc aminte cu emoţie-şi cu siguranţă nu numai eu – cum parcă se opreau în loc, ca la un semn, timpul, bătăile inimii şi respiraţia când, la primul acord răsunând dintr-o boxă veche, începea să se cânte, de la mic la mare, imnul naţional, semnul oficial că festivitatea era deschisă. Ba, parcă şi aud cum erau strigate, rând pe rând, pe clase, cu solemnitate, nume după nume de premianţi şi parcă-i văd cum, ore bune, se apropiau de catedra acoperită cu o faţă de masă frumoasă şi încărcată de diplome, cărţi şi flori, ca într-un fel de defilare a învingătorilor…
Abia apoi suprapun mai târzia imagine a absolvenţilor purtând tocă şi robă, câteodată încă de la absolvirea… grădiniţei şi a clasei întâi, şi la fel pe cea a claselor încoronate în întregime, ca să fie o bucurie şi o mulţumire generale! Iar ideea renunţării la… încoronarea celor mai buni, pentru a se şterge, chipurile, orice urmă de ierarhizare şi posibilă frustrare, ca şi părerea unora că ar fi doar o tradiţie comunistă, ignorându-se că datează de mai bine de un secol – fiind introdusă de Spiru Haret, cel care devenea ministru al Învăţământului – şi are de fapt rădăcini în Grecie Antică în care, în urale, se aşezau cununi de lauri pe frunţile câştigătorilor olimpiadelor, pe acestea chiar vreau să le uit!
Oricum ar fi, însă, sfârşitul de an şcolar a avut dintotdeauna şi cred că trebuie să îşi păstreze parfumul lui. Mai ales pentru absolvenţi, cei ajunşi la orizontul de unde li se deschide întreaga lume pentru zbor şi pentru visuri ce îşi caută, îşi aşteaptă şi au dreptul să îşi găsească împlinire! Chiar dacă, la fel ca şi în acest an, se iscă din senin o tornadă care răsuceşte totul în vârtejul său şi nu mai lasă la locul lor nici bucuria, nici încrederea, nici speranţa, preschimbându-le în derută, în incertitudine, în revoltă. Exact cum a reuşit să semene în drumul său temutul coronavirus, aliniind de-o parte şi de alta, în lumea întreaga, o generaţie căreia i s-au pus deja etichete: generaţia pandemică; generaţia pierdută, generaţia cu mască ! Uitându-se că, oricât de perfid s-ar fi dovedit acest coronavirus, tot nu a reuşit şi nici nu va reuşi, fie şi de s-ar întoarce într-un al doilea val, cum prezic pesimiştii, să schimbe ceea ce prin esenţă semnifică absolvirea, nu întâmplător derivată din grecescul ”gradas”. Adică a merge mai departe, a mai face un pas pe drumul început, a continua, oricât de greu ar fi, să te înalţi în zborul pentru care ţi-ai deschis deja aripile. A vedea carantina, izolarea, ruperea bruscă dintr-un parcurs firesc de viaţă şi de carieră, ştiut şi trăit de atâtea şi atâtea generaţii înaintea ta, trezirea şi mai brutală din visul aşteptatului banchet de absolvire şi al frumoaselor îmbrăţişări din ultimele zile de liceu doar ca pe obstacole care în curând vor dispărea. A păstra înapoia măştii glasul proaspăt al vârstei şi sub mănuşile chirurgicale sinceritatea viitoarelor strângeri de mână, ca semn al prieteniei înfiripate la cele mai frumoase vârste şi pecetluite pentru totdeauna. A da dorului de bancă, de şcoală, de colegi, de profesori trăinicia înţelesurilor profunde, căpătate abia atunci când, pentru câteva luni, au fost pierdute. A găsi în data de 11 martie – cea în care şcolilor li s-au închis porţile – dar şi în separarea şi distanţarea de acum – trăinicia viitoarelor apropieri şi sensul adevărat de a rămâne, orice ar fi, împreună. Ca apartenenţi la aceiaşi unici ani, la aceleaşi entuziaste idealuri, la acelaşi viitor căruia fiecare îi este arhitect în felul său şi care le aparţine tuturor celor care cred în frumuseţea propriilor visuri. Cine spune că e uşor?! Nu, nu e uşor. Dimpotrivă. Dar viitorul porneşte chiar din acest prezent confuz, care pare să fi închis toate uşile şi toate drumurile către înainte şi spre el trebuie mers chiar dacă paşii sunt mici, rătăcitori şi şovăielnici. Oricum reprezintă mai mult decât a rămâne pe loc, a amâna ori a abandona cu totul călătoria devenirii. Fiecare ceas pierdut în tinereţe devine o şansă de nefericire pentru viitor spunea cineva care a cunoscut bine gustul victoriilor, dar şi pe cel al înfrângerii! Şi chiar dacă e greu de văzut devenirea de mâine în oglinda prezentului, tot nu trebuie renunţat la a privi mereu şi mereu înainte, înţelegând la timp că drumurile care sunt ocolite fie şi de cel mai mic obstacol de obicei nu duc mai nicăieri.
E adevărat: obstacolul ridicat de coronavirus în faţa tinerilor care aveau tot dreptul să-şi trăiască în aceste azile emoţia, bucuria şi visurile ceremoniei de absolvire e unul pe care nicio altă generaţie înaintea lor nu l-a mai avut de trecut! Un obstacol care nu are chip şi, deocamdată, nu există nicio certitudine dacă şi când ar putea reapărea! Dar poate tocmai în asta trebuie găsite unicitatea, forţa, şansa, oportunitatea unei generaţii care a învăţat prea brutal, prea repede, prea nedrept lecţii nescrise în nicio carte şi a dat examene ale maturităţii, ale răbdării, ale acceptării şi ale adaptării, neprimind note maxime, neînsoţite de aplauze, de diplome şi de coroniţe de premianţi, împletite din trandafiri, iasomie, garofiţe şi margarete! Fiindcă da, de data aceasta, în ordine alfabetică, fiecare dintre membrii acestei generaţii merită să fie declarat învingător. Alături de profesori şi de părinţii lor, şi ei aşezaţi – la fel de brutal – în faţa foilor albe ale unui prea greu test de viaţă! Şi ei având de învăţat, de această dată, din dialogul cu elevii şi copiii lor, şi unii şi alţii redescoperindu-se cum poate nu ar fi făcut-o niciodată în… normalitatea de dinainte de coronavirus. Pentru ce rămâne de făcut în continuare, răspunsul e unul singur: de privit şi de mers mai departe! Cu încredere, curaj şi convingerea că viitorul aparţine doar celor care nu încetează să creadă în frumuseţea visurilor pe care şi le-au făurit. Iar eu cred în puterea acestei generaţii nu numai de a-şi imagina şi visa viitorul, ci şi de a-i da chip şi viaţă. Inclusiv din cioburile unui prezent care i-a spulberat, pentru o vreme, entuziasmul, bucuria, inocenţa, încrederea, speranţa, emoţia ceremoniei şi povestea balului de absolvire. Gaudeamus igitur – Să ne bucurăm, aşadar – nu trebuie să-şi stingă acordurile, ci dimpotrivă, trebuie să răsune şi mai clar, însoţindu-i drumul spre viitorul care deja, prin ea, generaţia de absolvenţi 2020, a început…
