Florin Tănăsescu
În timpul ăla, de demult, un înger patrula pe Pământ, bolborosind ceva în gând. Se pare, „Tatăl nostru”. Nu se ştie sigur ce zicea. La fel de probabil putea să mestece tutun. Sau să înjure. Ori să mestece gumă. Clar, nu vorbea!
Atunci, academicienii l-au scos din manuale pe Fănuş Neagu. Şi justificau, evident, tot în gând: „Ce ne minte ăsta că «Îngerul a strigat»? Nu vedeţi ca nu-i în stare să scoată un cuvânt?”.
– Sopranele făceau vocalize?
– Pe naiba! Şi ele aveau amortizor. O sonată a încercat un do minor, dar a făcut- o lată. Publicul spectator se tăvălea de râs. Apoi, la mişto, a început să aplaude. Şi striga „Bis!”
– Ai auzit tu asta?
– Nu! Aplaudau şi strigau „Bis!” în tăcere. De altfel, era logic că spectacolul lumii nu putea continua aşa. Cu vorbe rele, spuse cu năduf, cu înjuraturi de Dumnezei, de sfinţi, de morţi, de mame, de tot ce era mai sfânt. Din cauza asta era pandemie de muţenie pe pământ.
– Nu era nimeni care să-i înveţe pe oameni că o vorbă rea te macină şi-ti face inimă rea?
– A fost unul, Blaga. Mut la-nceput. Apoi, a cuvântat: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/Şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”.
– Şi?
– Şi nimic. Cine mai ştia de Blaga? Iar cei care auziseră de el îi răstălmăceau cuvintele. Ucideau cu vorbele tot ce-ntâlneu în cale.
– Bolnavii cum se tânguiau?
– Găsiseră ei o cale. Cei din spitale, dacă îi durea o măsea, scrijeleau cu degetele, până curgea sânge din ele, pereţii. Astfel, uitau de prima durere, înlocuind-o cu a doua. Apoi, treceau la a treia durere, înlocuin-o pe a doua. Într-un final, îşi dădeau duhul de inimă rea.
– Triste vremuri!
– Da. Dar meritate. Cum să foloseşti vorbe spurcate la adresa unui om făcut după chipul şi asemănarea Celui de Sus? Vezi tu, de-aia la morţi se spunea: „Şi orice a greşit el cu cuvântul, cu vorba sau cu gândul…”
– Cel de Sus să îi ierte! Şi îi ierta?
– Pe cei duşi, da. Pe cei rămaşi, nu!
– Copiii, nou-născuţii, nu plângeau? Nu strigau „Ma-ma”?
– Exista o derogare pentru ei, atunci. Plângeau, strigau, scânceau. Ei nu aveau nicio vină. „Lăsaţi copiii să plângă, lăsaţi-i să râdă!” Cam aşa suna a 11-a Ordonanţă. Sau poruncă.
– Era deci atâta linişte pe pământ, nu-i aşa ?
– Nici chiar aşa. Se mai auzea iarba crescând. Doar câinii o luaseră pe urmele oamenilor. Numai că ei puteau urla. Urlau sinistru la lumea veche. Vroiau chiar s-o muşte. Doar că se abţineau.
– Până şi câinii erau mai ok, să înţeleg ?
– Până şi ei. De ce crezi că a scris Paul Goma „Soldatul câinelui” şi nu invers, „Câinele soldatului”?! Tocmai d-aia.
– Tot nu înţeleg ce căuta îngerul ăla care ziceai la început că patrula pe Pământ?
– Era pedepsit. Trecuse de partea oamenilor care, una-două, se văitau că nu găsesc kilogramul de miel la preţ rezonabil şi înjura ca ei: „Dumnezeii mă-sii de viaţă !”
– Noi doi, acum, cum de putem vorbi ?
– Datorită celei de-a 11 Ordonaţe – sau Porunci – despre care ţi-am spus. Copiii puteau să vorbească. Şi au ales să spună „Ma-ma”, „Ta-ta”. Şi-au învăţata ce zice şi Blaga: „Eu iubesc şi flori, şi lacrmi, şi morminte”.
Poate că lumea va lua aminte. Poate…
