Florin Tănăsescu
În cimitirul neamului exista o singură farmacie. Acolo, pentru trebuinţele celor nevii, de peste 65 de ani, care aşteptau la rând deschiderea porţilor Cerului, programul era de numai două ore. Între 11 şi 13. Atât. Iar precum pe Pământ, aşa se întâmplau lucrurile şi în Cer. Fiindcă “adevăr grăiesc vouă”: Raiul sau Iadul, după caz, avea program non- stop. Numai că acolo aveau acces tot timpul doar decedaţii mai tineri, care nu trecuseră pragul fatidicei vârste: 65 de ani !
Morţii bătrâni aşadar, de la 66 de ani în sus, stăteau la două cozi. O dată pentru a ajunge în Rai – sau în Iad, după caz – , iar a doua oară, la amintita farmacie la care aveau voie să meargă doar între 11 şi 13.
Felcerul, un domn cu mustaţă, ca să nu dea faliment, se reprofilase. Pe rafturi avea nu doar aspirină, piramidon sau tifon, ci şi sculuri de macramé, mileuri, zahăr cubic şi alte chestii din astea care fuseseră la modă altă dată pentru morţii care aşteptau la coadă. Şi pe Pământ, şi la Cer.
Rândul era lung, ca pe vremuri. Dacă farmacistul striga, pe la ora 12. 45, că se apropie ora închiderii, cei care îşi luau cele de trebuinţă se întorceau în gropile lor, fericiţi. Ceilalţi, trişti, lăsau la rând, fiecare ce-avea: un baston, un căruţ cu care – în altă viaţă – mergeau pe la piaţă, o poză cu fata sau băiatul…
Şi se-ntorceau, schelete ambulante, suspendate cu gândul şi cu sufletul între Cer şi Pământul- Mormânt.
Neviii din cavouri care apucaseră să –şi cumpere arpacaş, zahăr cubic şi mieji de nucă, îşi făceau singuri coliva. Deh, cine era să le-o facă ?
Apoi, pe şest, noaptea, când paznicul cimitirul aţipea, se strângeau şi-şi cântau reciproc “ Veşnica pomenire!”, încheind cu “ Fericiţi cei care au fost îngropaţi până la vârsta de 65 de ani ! Ei sunt deja acolo, Sus. Noi mai avem de aşteptat”.
O dată la două săptămâni, morţii care aveau voie să iasă din casă – mă rog, din cavouri – vreme de două ore, erau plimbaţi cu autocarul prin oraş. Deşi exista doar unul, pentru respectarea Ordonanţelor, pe el scria 65 Barat. Aveau şi hrană rece – un colac. Vizitau şi muzee – Pompele Funebre. Făceau cu mâna la trecătorii încă vii. Ăştia le ziceau în scârbă: “ Duceţi-vă dracului de bătrâni. Ne-mpiedicăm de voi pe la malluri, când apăreţi stoluri, stoluri!”.
Într-o zi, exact de Moşii de Iarnă, şoferul lui 65 Barat, neatent, a creat un ambuteiaj. Şoferii mai tineri – între 20 şi 40 de ani – au început să înjure: “ Morţii mamelor voastre ! Staţi dracului în case!”.
Autocarul a făcut calea-ntorsă. În timpul ăsta, călătorii, schelete ambulante, erau cutremuraţi de nesimţirea ălora care le puteu fi copii sau nepoţi. Dar îi iertau.
Morţii îi iertau pe cei vii, aşadar !
Apoi, îşi vedeau de treburile lor, stând în casă. Regretând că n-au murit până la vârsta de 65 de ani. Dar, a fost vreodată dreaptă viaţa?
Şi desfăceau sculurile de macrameuri. Şi croşetau “motive”. Motive pentru a te ierta pe tine, copile !
Mai înghiţeau şi câte un piramidon, aşteptând cuminţi intervalul orar 11 – 13, când puteau merge la farmacie. Era la vremea când sufletele celor mai tineri erau pustii.
Dar morţii se rugau, totuşi, să-i ierte pe cei vii !
