Violeta Stoica
Șapte veterani de război trecuți de un secol de viață mai are județul Prahova. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în istoria Prahovei, pentru că, datorită eroismului și devotamentului lor față de patrie, trăim noi astăzi într-o țară aproape întreagă: maior (rtr) Constantin Gheorghe Aurelian (102 ani), căpitan (rtr) Niculae Tudose Niculae (105 ani), căpitan (rtr) Dinu Gheorghe Ion (100 de ani), căpitan (rtr) Enescu Ion Gheorghe (101 ani), maior (rtr) Șchiopu Dumitru Ion (101 ani), căpitan (rtr) Vasile Gheorghe Nicolae și locotenent colonel (rtr) Baicu Gheorghe.
Căpitanul în retragere Niculae Tudose Niculae, veteran și invalid de război, împlinește astăzi 105 ani. Trăiește, alături de fiica sa cea mică, în comuna Mănești, acolo unde s-a și născut, pe 7 martie 1915, înainte ca România să intre în Primul Război Mondial!
Ieri, a fost vizitat de reprezentanți ai Asociației Naționale a Veteranilor de Război – Filiala Prahova, ai Organizației Județene a Cadrelor militare în rezervă și în retragere “Aurel Vlaicu” Prahova, ai Consiliului Județean Prahova și, nu în ultimul rând, ai Primăriei Mănești.
O întâlnire peste generații, de o sensibilitate aparte, care i-a făcut chiar și pe bărbații prezenți să verse câte o lacrimă, cu greu ascunsă, din cauza emoțiilor…
Astăzi, cel mai vârstnic locuitor al comunei prahovene Mănești, Niculae Tudose, veteran și 
invalid de război, împlinește 105 ani. În Al Doilea Război Mondial, a luptat la Cotul Donului, în Caucaz, și a fost rănit pe front, ajungând să fie internat în trei spitale, din Rusia și Polonia, dar și la Viena. Nu credea că va mai ajunge înapoi acasă, cum însuși Niculae Tudose spunea, în versuri: “Donule, cu apă amară/ Du-mă dar la mine-n țară/ Să mai văd și eu o dată/ Pe-a mea mamă și-al meu tată! Până mai acum o lună/ Mă răniră la o mână/ La o mână și-un picior,/ Credeam, Doamne, c-o să mor!”.
A fost decorat cu medaliile “Serviciul Credincios”, “Virtutea Militară” și “Crucea comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial”.
Cuvintele sunt deseori de prisos și parcă niciodată nu le găsești pe cele mai bune pentru a descrie sentimentele pe care le trăiești la întâlnirea cu unul dintre cei șapte veterani de război din județul Prahova care au ajuns să depășească un secol de viață!
Când te afli față în față cu un veteran de război, te străbat o mulțime de sentimente care se confundă unele cu celelalte. Ești umil, pentru că știi că vremurile pe care le trăim noi, generațiile actuale, nu pot fi comparate cu timpurile în care o bucată de pâine era singura masă a familiilor de români aflați în război. Ești plin de recunoștință, pentru că datorită veteranilor de război și celor care și-au pus propriile vieți mai presus de orice trăim acum într-un stat unitar și 
într-o societate (aproape) normală.
Te simți profund tulburat la gândul că tineri de 20 de ani mergeau la luptă, în tranșee, fără hrană, fără apă, cu armament inferior celui folosit de partea adversă, mărșăluind chiar și sute de kilometri!
Veteranii de război de astăzi sunt tinerii care, în vreme de război, se aruncau în luptă cu gândul la familiile lor, la patria lor, cu un curaj și un devotament față de țara lăsată în urmă demne de pus în rama celor mai importante evenimente ale istoriei neamului nostru!
În fața veteranilor de război trebuie să ne ținem respirația. Să le ascultăm istorisirile pe care manualele nu le-au cuprins niciodată, să le sărutăm, măcar în gând, obrajii brăzdați de trecerea timpului și să ni-i închipuim așa cum erau ei odinioară – tinerii frumoși și viteji, care nu se dădeau în lături să intre în luptă!
