Florin Tănăsescu
I-am cerut Mării o semnătură. Fie şi s.s. indescifrabilă. Pentru a mă lăuda la prieteni c-am amintiri de pe Litoral. Ceva gen: “Salutări de la Agigea!”
Marea tăcea. Şi, în afară de faptul că nu are nici flux, nici reflux, nu avea nici obraz. Mi-a întors spatele.
Ovidiu mi-a șoptit: ”Marea te urăşte. Marea nu mai este vecina ta. Marea te primeşte ca pe sărăntoci, prin septembrie, când se taie panglica la «Litoralul pentru toţi!»”.
Colecţionar de autografe fiind, am mers mai spre câmp, cerându-i autograf unui dâmb.
Aiurea. Dâmbul era plat. Dar în memoria lui se ridicase un monument, la scara 1/1, pe care scria: “ Aici a fost cândva un dâmbuleţ. Tot aici a fost, cândva, o ţară. Lăsaţi orice speranţă de a o resuscita !”.
Nedumerit, am luat-o mai spre deal. Aici am făcut pe şmecherul, cântând “Dragostea mea pentru tine arde macii pe coline”.
“Marş, mă, de-aicea!”, mi-a spus un deal subcarpatic, singuratic. Apoi, redevenind amabil, mi-a explicat şi motivul sictirului cu care mă trata: “Asta nu mai este ţara ta. Pentru “marş” nu şi-a cerut scuze. Îndemnul face parte din vocabularul şmecherilor neamului care-au vândut şi dealurile, şi munţiii, şi câmpiile, şi Marea. Deci, toată ţara!
“Nimic pentru tine, totul pentru” hoţi!, îmi explică Labiş care-i mersul vremurilor. Nicolae Labiş care plângea “Moartea Căprioarei”? Ei, na ! Moarte naţiei ăsteia.
Ajung la nişte plopi, despre care… Dar ştie toată suflarea ce-a scris Eminescu despre ei! Aud un glas în urmă zicând: “Adesea ai crezut, ca un prost, că acest pământ este al tău”.
Am rămas mut. Precum unul, Blaga, care a zis că nu striveşte corola de minuni a lumii. Iar eu credeam într-o ţară cum alta nu-i pe lume. Ce fraier eram !
Am urcat şi spre munte. Dar, cum între timp îmbătrânisem, i-am preferat pe – ăi mai puţin înalţi: Apusenii.
“Daţi-mi un trup, voi, munţilor” şi-un pic de speranţă! , am strigat ca un apucat. Era să scriu dobitoc !
Dintr-un subsol – Peştera Scărişoara –
am auzit o comandă. Mi-a fost tradusă în limbile austriacă, germană şi franceză: “Marş de aici ! Ăştia nu sunt munţii tăi. Nici văile, nici pădurile, nici râul, nici ramul”.
Am coborât cu picioarele pe pământ. Avea rost să urc pe Vârful Omu ? Nu! Omu –
de vârf scriu, deşi este valabil şi pentru unii “oameni” – mi-ar fi vorbit în chinezeşte. Nicidecum în româneşte.
Am intrat într-o pădure. Evident, comiţând o infracţiune, fiindcă era înconjurată de o bandă pe care scria “ Proprietate austriacă privată”.
M-am aşezat la umbra unui stejar secular – născut, dar nu ajuns la bătrâneţe în România – fredonând: “M- atârn de tine, poezie/(…) Să trec cu bine puntea humii”.
Philippide-mi spune: “De vrei să mori împăcat, nu striga acest vers tare. Şi el va fi privatizat”.
Am tăcut. Deci, “Nimic pentru tine, totul pentru” hoţi !
Urmează privatizarea celor morţi!
