Florin Tănăsescu
Pace ţie, cititorule în stele! Ai grijă să nu te bântuie prea multe vise ! Vezi că există două categorii: unele bătrâne şi înţelepte, altele mai tinere şi mai şmechere. Un pic desfrânate, chiar. Sfatul meu este să nu ai parte de niciunele dintre ele, fiindcă, adeseori, se încaieră-ntre ele.
Căzui pe gânduri în acea noapte blestemată, care ţine de 30 de ani. Şi-l întreb pe sfătuitor: “Alea bătrâne nu mor ? Alea hârşite prin viaţă, care, afurisitele, dau speranţă oricărui muritor, nu dau ortul popilor ?”
– Nu, asta e problema cea mai mare a ta, a mea, a naţiei ăsteia. Încă visează.
Visa. Aşa o cheamă pe fata care locuieşte vis-à-vis de locuinţa în care îmi târăsc nopţile are lumina aprinsă non-stop. Eu ard o lumânare, dar ea, se vede treaba, e mai înstărită. Sau nu prea zdravănă la cap: consumă kilowaţi la greu, în loc să stea şi ea pe întuneric. Mă rog, e treaba ei.
Câteodată, este şi treaba mea. Deci, mă amestec în viaţa altora. Am un ochean, ca al lui Jules Verne – alt visător ! – şi mai trag cu ochiul la ce face ea. Şi-aş vrea să-i fac curte şi să-i şoptesc: “Vis de Românie, fală şi mândrie, asta îţi doresc !”.
“Eşti un pervers! Ce te intereseză viaţa mea?”, mi-a scris numita Visa pe un bileţel care a ajuns la mine prin intermediul unei alte Vise mai bătrâne.
Ciudat, dar Visa a bătrână nu m-a mustrat, nu mi-a zis să stau în banca mea. Am stins deci lumânarea, ca să fac economie de flacăra ce ardea se pare inutil pentru Visa, fosta ţara mea. Se înţelege, n-am avut stare şi, din obscuritatea vieţii mele târâtoare, ca orice muritor am insistat s-o văd dacă se dezbracă.
Să scriu sau să nu scriu ?…
Scriu: da, se dezbrăca ! Apoi se epila, defrişând aproape toată pădurea de pe ea. Îşi despletea părul blond despre care unul şi mai naiv ca mine, Geo Bogza, a scris: “Pe-această fată ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătăroiacă, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu piciorele-n ţărână”.
Beznă era în garsoniera mea, ură în privirea-mi ce se holba, prin ocheanul lui Jules Verne, la ea. În apartamentul ei intrau arabi, indieni, cine vrei şi cine nu vrei. Nu ştiu ce negociau, dar aveam să aflu a doua zi: peticul de vie pe care îl aveam drept moştenire de la strămoşi era acum al altora. Pe el scria: “Proprietate privată. Ieşi afară, javră ordinară”.
Revin la stripteasul Visei: Când arăboii au inrat, şi-a uşuit copii dintr-o căsătorie certificată în anul 1 ianuarie 2007. De-atunci, Ginta nobilă latină şi-alungă copiii ei pe unde le văd ochii înlăcrimaţi. De ce n-ar face lucrul ăsta şi Visa?
Inima -mi tresări. La uşă bătu şi dădu buzna din nou Visa a bătrână. Gâfâia. Mi se părea sau chiar era pe moarte ? Nu, visele (ştiu, corect este visurile…) bătrâne nu mor niciodată. Îmi întinde alt bileţel de la Visa vecina, care, aveam să aflu, era chiar fi-sa: “Nu te mai mira că e lumină toată ziua în casa mea. Kilowaţii sunt din import. Am şi de-ale gurii – grâu, dacă vrei, pentru coliva ăleia bătrâne care sper să moară. Este din Franţa. Eu sunt Visa, ţara ta. Ba, să nu mint: sunt mallul pe care-l întâlneşti lipit de orice farmacie. Aici găseşti şi castraveţi, şi roşii. Naivule, nu se mai cumpără nimic de la ţărani. Chiar şi pământul lor de sub unghii e deja arvunit”.
– Pace ţie, visătorule ! Unde ţi-e gândul ?, mă-ntreabă sfătuitorul.
– La “Vis de răzbunare negru ca mormântul” pentru Visa, care nu mai locuieşte în inima mea.
Ha-ha-ha-Ha!, se-aude din vastele apartamente ale Visei.
Normal că de mine şi de voi râdea.
