Florin Tănăsescu
La vremea aceea, le-a trebuit românilor un nou Big–Bang. O resetare. Un nou început, spre culmile ce-aveau de cucerit. Singura soluţie, pentru a înlocui o eventuală revoluţie era să facă din popor o ţară de roboţi.
– Materie primă aveau?, întreabă istoricul din anul 3019, nedumerit.
– S-a recurs la rebuturi: table ruginite şi-apoi vopsite, piuliţe, şaibe de la foste uzine, foste sisteme de irigaţii, şine de tren. Tehnologia de robotizare nu era aia din legendă, cu nouă meşteri mari, calfe şi zidari, ci vreo trei sute de parlamentari, uniţi în cuget şi în nesimţiri.
– Ce nume purta omul – pardon ! – robotul nou ?
– Nu conta. Unora ca ei le ajungea un singur nume. Doar prenumele diferea: Robot I, Robot II, Robot III, Robotul IV. Ca-n filmele alea, Rocky I, Rocky II, Rocky III şi Rocky IV.
– Cui se închinau?
– Mai întâi creatorilor lor, parlamentarilor, cum e şi firesc. Dar, pentru a da aparenţă de neam ortodox, erau botezaţi întru credinţa în partid. Popa rostea cuvintele astea: “ Se botează robotul lui Dumnezeu în sângele stămoşilor lui, morţi pentru ţara asta. Să trăiască şi să vă voteze pe voi, cei vii”. Odată, un popă a luat-o pe arătură şi a zis: “Pe preasfânta, curata, mărita candidată la prezidenţiale, cu toţi roboţii pomenind-o”. Ştii ce-a păţit ?
– A fost canonizat !
– Aiurea, a ieşit mare scandal. Unii – puterea adică – l-au canonizat. Opoziţia, în schimb, l-a robotizat după chipul şi asemănarea preşedintelui de stat. Deseori, ăştia nu se înţelegeau nici în biserică, deşi aveau interese comune. Apoi au chemat la ordin alt popă, apolitic, care a zis: “Pentru ca să însemne acest botez semnul realegerii voastre a doua, a treia oară şi, de ce nu?, a noua oară, pentru ca nepoţii şi stră-strănepoţii voştri să vă moştenească fotoliile de parlamentari şi guvernanţi, mintea roboţilor să o calăm”. Aici au căzut toţi la un acord comun, spre binele ţării anesteziate.
– În timpul liber, ce făceau aceste fiinţe, dacă le pot numi aşa ?
– În intervalul de patru ani sau cinci ani, munceau şi gândeau în dulcea limbă roboţească. Mergeau încolonaţi ca elevii din Pink Floyd, dacă ai văzut clipul. Odată, s-a găsit unul care a strigat: “Hei, oameni politici, lăsaţi-ne dracului în pace”. Vai de tabla lui ce-a păţit ! A fost dus la un centru de reciclare a fierului vechi. Acolo i-a fost schimbat capul în care începuseră să încolţească neuroni.
– Roboţii ăştia erau ca Omul de Tinichea, din “Vrăjitorul din Oz”?.
– Cam aşa ceva.
– Ştiau şi ei ce-i aia o floare sau o stea căzătoare ? Ştiau ce-i dragostea ?
– Odată a fost auzit unul recitând: “Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntro- zi/şi ţi-aş săruta talpa piciorului/ nu-i aşa că ai şchiopăta puţin,/ după aceea/ de teamă să nu-mi striveşti/ sărutul?”. A fost dus la ospiciu şi-a ieşit de-acolo spăşit, spunând: ”Şi niciodată nu plâng, şi niciodată nu râd”. Deh, robot.
Istoricul din anul 3019 s-aşază la calculator şi-ncepe să scrie: “La vremea aceea, era un aşa –zis popor care, în mare parte, se robotizase foarte uşor. Singurul lui sentiment era să asculte orice dement care-i promitea la televizor marea cu sarea şi-un kilogram de ulei. Nu cunoştea mirosul crinilor, al trandafirilor şi, cu atât mai puţin, al Mâinii Maicii Domnului. În pseudoţara aia, până şi Dumnezeul era robot”.
Asta a fost tot.
