Giorgiana Radu
Pașii ne sunt călăuziți mai departe către Boișoara, cetate de scaun, vechea capitală a Țării Loviștei, unde ne e depănată legenda lui Vladislav Voievod, care „n-a uitat să-și cinstească așa cum se cuvine ocrotitorii, dându-le hrisov de stăpînire, întărit cu peceți, peste munții Mănăileasa și Stîna Mare, Zănoaga și Prislopul, Băile și Arsurile și peste alte guri de văi și întinderi de pășune”.
Facem, deodată cu scriitorul, o incursiune în spațiul Lotrului – „un empireu al oamenilor, o Bucovină a apelor, o minunată operă de artă” -, unde aflăm Centrala de la Ciunget, unde ni se arată lacul Vidra, „a doua dimensiune solară a Lotrului”, în care se varsă peste 80 de rîuri, unde ne este explicat „uriașul transplant de albastru, împlinit într-un ținut de stîncării și grohotișuri călcat doar de pasul furișat al vînătorului de capre negre. (…) Pentru ca acest lac să ia ființă a fost nevoie ca un munte să fie urnit din loc”. Barajul (3,6 milioane mc), unic în lume, „constituie o mărturie a ingeniozității tehnice romînești”, cea mai impresionantă și mai puternică hidrocentrală de pe râurile interioare ale României.
Nedezlipindu-ne de firul istoric al Văii Oltului, aflăm legenda arnăutului care și-a dat viața pentru tânărul Matei Basarab, care avea să ajungă la 1633 domn al Țării Românești. ”Pe acest loc unde a curs sîngele arnăutului, a fost durată mănăstirea Arnota. Și numele ei se trage de la soldatul arnăut, și ctitorul ei a fost Matei Basarab în primul lui an de domnie”.
Mergând mai departe, răsfoind filele cărții-reportaj, dăm peste altă legendă – „Voineasa, satul cu cei mai mulți chiriași”. Locul poartă numele unui haiduc pe nume Voinea, care împreună cu ceilalți trei frați ai săi, „prădau pe boierii ce treceau dintr-o parte în alta a munților și ocroteau pe neguțătorii săraci ori țăranii și tîrgoveții ce treceau neapărați prin defileu și puteau cădea ușor în mîinile cetelor de hoți ce mișunau pe aici”.
Rămânând la același desen alfabetic, găsim o străveche așezare de păstori, Vaideeni – comună care îngrijește 22 de mii de oi, unde rosturile transhumanței au rămas neschimbate. Aici, păstorii veniți de veacuri din Mărginimea Sibiului, au transmis tainele oieritului și copiilor. „La Vaideeni, nimeni nu-și pune întrebări fără răspuns despre soarta oieritului, nimeni nu face profeții sumbre. Meseria asta a ciobănitului – e de părere Ion Loghinescu – e cea mai veche, mai veche decît toate celelalte de pe pămînt și, dacă-i așa, apoi, va fi și cea mai de la urmă, care va dispare”. Ce diferență uriașă – zic eu – între anii 70 și cei în care ne aflăm astăzi. Crescătorii de oi, foarte puțini la număr, se confruntă cu uriașe nedreptăți ale sistemului. Carnea oilor se vinde greu, lâna sunt nevoiți să o arunce, și cu toate acestea ei se încăpățânează să supraviețuiască într-o țară care cândva era raiul oierilor.
În cartea sa, Lucian Avramescu ne conduce spre un alt reper de neuitat al neamului românesc – Nicolae Bălcescu. Pășim discret, spre a nu-i tulbura amintirea, în satul de pe Topolog, la Conacul Bălceștilor: „Aici, mi-am zis, a visat Bălcescu pentru un întreg neam și tot aici, în această încăpere cu pridvor de țărm dobrogean, mobilată cu dealuri și coline și munți, așternută cu covoare de cîmpie, urmașii i-au găsit cheia visului, aprinzînd paloarea acelei nădejdi ca pe un rug puternic și nemuritor”.
(va urma)
