Florin Tănăsescu
– Ești nou pe-aici, bag seamă. În cătarea mea n-ai fost până acum. Nu te cunosc. Te afli-n recunoaștere ? Ce gând nebun te mână prin zonă, unde ai grijă, om nebun!, nu calci pe iarbă, ci pe scrum.
– Am zis să vin prin ţară, să văd ce-a mai rămas din ea. Și ce mai fac ai mei. Când am plecat de-aici, erau în somn adânc. S-or fi trezit ?
– He, he ! Ce glumă bună ! Pot zice mai subtilă decât poantele făcute de muritori ca tine, despre mine. Despre Moarte.
– Chiar tu ești ?
– Păi cine, Doamne, iartă-mă!, să fiu ? Se vede treaba, n-ai mai trecut de mult prin satul fără câini. Nu-ţi mai cunoști contemporanii, prietenii, dușmanii. Tabula rasa este și mintea ta și-a ţării. Contemporanii tăi ? Îi știu eu foarte bine. Știu despre tac-tu unde zace, despre frac-tu, la care mă-ta cruce-și face, despre… Da’ întreabă-mă tu de cine vrei, că sunt de gardă, în locul doctorului care sforăie. Știu tot ce mișcă sau, mă rog, încă mai mișcă în ţara voastră dragă, numita Românie.
– Ești moartea – medicul de gardă ? Cât vrei ciubuc ?
– Deocamdată, ţine-ţi banii. Îţi vor spune doctorul și apoi popa, până să te pună în coșciug. Stai, nu te duce ! Adică nu fugi, că nu prea am cu cine mai vorbi. Sunt în pauza de masă, iar dom’ doctor doarme. Mă plictisesc de mine – deci de moarte – și doar n-o să m-apuc să vorbesc cu coasa. În fișa postului la ea scrie cu totul și cu totul altceva. Fumăm ceva ?
– Mai ai doar o ţigară…
– O facem “poștă” amândoi, cum fac ai voștri cu o ţară. Sau îţi dau fumul meu din gură în gura ta. Cum zicea numitul Steinhardt că făceau, pe vremuri, în lagăre, pușcăriașii. Sau cum vă aburesc pe voi mai-marii zilei, dacă tu cunoști povestea ultimelor trei decenii.
– Văd că nu ai glasul răguștit, cum se zice! Și strigi cam tare. Trezești lumea!
– Trezesc pe tata–mare ! Neamul ăsta e cam orb și surd de ceva vreme. Doarme somn adânc. Și când se trezește, ce crezi că face ?
– Vieţuiește în liniște și pace. Doar că își vâră dracu’ coada-n el și-l zăpăcește !
– Se vede treaba, ești rupt complet de tot ce-i românește. Dracu’ șomează. Chiar ieri a fost la mine să-i găsesc un post, pe undeva. Nu are ce face, fiindcă coada v-o băgaţi voi între voi. Te văd băiat citit. Cunoști deci dictonul “Homo homini lupus est”. Dă-mi focul ăla, anul ăsta, că doar n-oi aștepta o veșnicie să îmi aprind o amărâtă de ţigară.
– Nu am chibrit !
– Pârlitule, du-te la mormântul lui Nero cel ţicnit, care a dat foc Romei. Vezi că arde o candelă pe-acolo. Sau fugi aci, mai pe-aprope, la ai tăi, ce pun neamul pe jar. Ai dreptul de a alege. E democraţie. Mergi fie la Nero cel dement, fie la tribună-n Parlament.
– Gata, stimată Moarte – ce ţineţi locul medicului de gardă – poftiţi, vă rog, un foc !
– Măi frate, tu ești în toate minţile ? Eu sunt doctorul, ce îmi vorbești mie de moarte. Sunt Dumnezeu în halat alb. Abia de mă trezii. Stai să îmi fac cafeaua și, după aia, să-mi aducă sora medicală și ţigara. Ce ? Te simţi rău ? Ia loc pe-un scaun. Dar afară.
Apare domnișoara soră medicală și s-așează pe genunchii doctorului. Trage și ea un fum din Kentul luat ciubuc. Își ţuguie buzele rujate și scoate rotocoale parfumate.
– N-ai scrumieră, fată ? Strivește mucul de ţigară pe covor.
Deci, om nebun, în România, ai grijă ! Nu calci pe iarbă, ci pe scrum.
