Lucian Avramescu
Nenorocul m-a adus în casă când ai mei se uitau la o emisiune televizistică de știri. Prompterista, cu un zâmbet generos, a făcut legătura unui alt zâmbet feminin reportericesc larg, găsit la Mamaia, în forfota unui bar în care ”tineretul serbează minivacanţa de 1 Mai”. Relatarea purta pigmentul unei precipitări entuziaste, o exaltare care pleca de pe plajă și se suia în ziariști, ca mercurul în ţivlica termometrului și ca mustul care dă dinsus de cep. Mamaia se prezenta drept inima universului bogătașilor lumii, toţi, fără excepţie, fiind puști la majorat sau băieţi cu capul ras trei sferturi, de jur împrejur, stil castron, la vârste care împrejmuiau 25, să zicem 30 de ani. Reporteriţa, supraîncântată că se află în acest El Dorado, și poate conversa cu vedetele banului, intervieva și transmitea de parcă asistam la prima aselenizare. Mașinile sau elicopterele cu care sosiseră toţi acești tineri, mândria ţării, erau din generaţiile sortite miliardarilor lumii.
Cum dracu de au ajuns acești puști, lăudaţi de televiziune că stau în camere care costă 3.000 de euro pe noapte, la o asemenea risipă financiară?
Cineva mi-a povestit cum a luat un proprietar francez de lanţ de patiserii de la aeroport și l-a dus în București, la un hotel nu de lux, ci mediu. Omul adunase averea lui după șase generaţii de proprietari de patiserii, primul fiind cel care a plecat de la zero, iar ăilalţi, prin trudă, inventivitate, seriozitate, au mai pus câte ceva. Francezul a fost uluit să vadă în trecere niște mașini pe care el nu și le îngăduia, cu toate că putea risipi banii și pe un astfel de bolid de lux. În ce ţară sunt? – a întrebat și s-a întrebat, cu toate că știa bine unde aterizase.
Dar să mă întorc la tristul reportaj de la Mamaia opulenţei june. La mese sunt cărate roabe cu vinuri scumpe, un fel de sicrie purtate prin aer de câte doi vlăjgani ospătari. Deasupra roabelor ard lumânări ca de scenă de rock. Se fac întreceri pe câte roabe au ajuns la o masă. Băutura e însoţită de un dans bezmetic, în care fetele, de aceleași vârste, etalează sâni, buric, fese, într-o veselie care pare trucată, fiindcă fiecare urmărește aţos ce poartă cealaltă, celălalt, ce ţoale, ce belciuge în ureche, ce… Nu vi se pare prea mult trei mii de lei pentru o sticlă de șampanie? – e întrebat un tânăr care pare, prin expresie, virgin în chestiuni de câștigat banul prin muncă. Pot da și 30 de mii de euro! Care-i chestia?! – se miră el. Chestia e de unde ai tu banii ăștia într-o ţară care a plecat, după comunism, de la numitorul comun al unei slujbe și al unui apartament la bloc. Cum de vii tu, puștiule, cu ţoale care fac cât un Mercedes ultimul tip, al cui ești, de te dai jos din elicopterul care te-a adus pe noul heliodrom din Mamaia? Firește că reporteriţa, intrată și ea într-o fibrilaţie a dezmăţului, se dădea ca de-a casei și se îmbujorase de mândria de a fi acolo. Adică, banii, ce întrebare-i asta?! Banii sunt, curg, iar ”tineretul patriei” a ocupat Mamaia care devine, înţeleg, una dintre cele mai scumpe staţiuni de pe planetă. Că devine e treaba comercianţilor. Dar cum de au găsit atât de ușor clienţi care cheltuiesc în trei zile cât alţii în trei vieţi?
Am văzut, electrocutată de posesia în exces a banului, o populaţie feminină de eleneudrea și, masculină, de fii ca ai vedetelor de la Hollywood. Cei mai mulţi, 70 la sută, sunt – conform unui patron de turism – fii și fiice de bogătași autohtoni. Nu și-a revărsat Coasta de Azur clienţii americani sau japonezi la Mamaia, ci, în majoritate, ei vin din satele noastre măricele numite București, Cluj, Iași și chiar Vaslui. Părinţii lor, pe care-i presupun neîngrijoraţi de evoluţia progeniturilor, sunt cei care au transformat autostrăzile inexistente ale României în conturi personale babane, cei care au vândut fierul vechi al industriei românești, clădind opulente cartiere de viloaie, cei care au amanetat solul, subsolul, viaţa acestei ţări. De aici rezultă și puștiul care dă 7 mii de euro pentru o seară la bar și puștoaica semiîmbrăcată, semidezbrăcată care suge dintr-un pai de lux o băutură de fiţe.
Tineretul ţării se distrează, pare a fi concluzia optimistului reportaj care pe mine m-a întristat. Tineretul ţării nu e ăsta, sau nu e doar ăsta. Știu un copil, că așa-i zic, student la două facultăţi de stat și care, noaptea, lucrează la un depozit, spre a se întreţine, fiindcă părinţii nu pot. Știu…dar ce mai contează! La Mamaia, ”tineretul ţării” – ăsta să fie? – s-a distrat pe bani grei. Să ne trăiască!
