Luiza Rădulescu Pintilie
În această dimineaţă suntem, potrivit NASA, supravieţuitorii Super Lunii Albastre Sângerii! Un fenomen rar, petrecut după 150 de ani, reunind de fapt trei evenimente: o lună cu dimensiuni uriaşe, ajunsă foarte aproape de pământ într-o coborâre pe o orbită nu rotundă, ci ovală, mult mai strălucitoare decât de obicei, de culoare albastră, toate acestea suprapuse peste eclipsa totală a luminosului astru, ce i-a dat aspect „sângeriu”. Cei care cunosc alchimiile cereşti până în cel mai mic detaliu susţin că poziţionarea Pământului între Soare şi Lună a determinat lumina solară să treacă prin atmosfera care, filtrând lumina albastră, a lăsat să domine portocaliul şi roşul. Vracii şi cititorii în stele n-au pierdut ocazia să vorbească despre cumpene apocaliptice abătute peste lume şi peste noi, oamenii, susţinând că, în noaptea ce a trecut, vieţile ni s-au răsucit pe un mosor al destinului. Şi că am fi, la acest răsărit de soare de început de februarie, cu totul alţii…
Românul ştie, însă, din totdeauna că, până la urmă, viaţa fiecăruia e atâta câtă aţă e înşirată pe mosorul vieţii şi nu stă să „măsoare” în fiecare zi cât de aproape sau de departe e de capăt. Ci, încearcă, aşa cum se pricepe, aşa cum poate, aşa cum e sau nu lăsat, să-şi trăiască viaţa. Eclipsele vin şi trec, luna e când mai strălucitoare, când mai umbrită. Ca viaţa însăşi! Cumpenele, însă… Acestea par a fi înscrise pentru români nu numai în destinul rânduit de „ursitoare”, ci tot mai des par a fi deşirate de pe mosorul unui încâlcit destin politic ! Şi al ţării acesteia, şi al nostru, al celor care îi aparţinem. Nici nu trecem bine un hop că ne şi aflăm în faţa altuia, „căscat” hâd din bâjbâiala celor care ne conduc, din nepriceperea, din încăpăţânarea, din lipsa de responsabilitate, din uşurinţa cu care învârt pe degete vieţile noastre, ale tuturor. Destinul-destin îşi urmăreşte curgerea după legi doar de el ştiute. Şi nicio trompetă nu răsună ca să ne prevestească apropierea unei cumpene. Nu ştiu cum se face însă că deciziile politicienilor sunt trâmbiţate mereu cu surle şi tobe, fluturate obligatoriu sub stindardul binelui comun şi sfârşind mai de fiecare dată ori în intenţii eşuate, ori în experimente care ne ţin într-o permanentă stare de cobai ai formulelor guvernamentale înlocuite pesemne după principiul schimbărilor dese – cheia marilor succese! Nu ştiu cum ne-o fi răsucit superluna viaţa noastră, a oamenilor obişnuiţi, dar celor 28 de membri ai Guvernului nou instalat le-ar prinde bine o schimbare, măcar pe ici-colo, prin punctele esenţiale! Cât să-şi ţină în sfârşit promisiunile programului de guvernare pe care tocmai l-au preluat pentru o a treia încercare de a institui în ţara asta echilibrul, normalitatea, cursul firesc al vieţii sociale, economice şi, până la urmă, al vieţii noastre. Cu atât mai necesare într-un timp în care România fierbe şi jur împrejurul său totul fierbe, se schimbă, când confuz, când ameninţător. Nu mai e timp pentru experimente şi eşecuri! În anul Centenarului unităţii, al întregirii, al Marii Uniri, al strângerii în jurul unor idealuri comune, ţara nu mai are timp de dezbinări, de ură, de împărţiri, de duşmănia unora împotriva altora şi chiar a noastră împotriva noastră ! Iar primul care trebuie să vadă nu numai clar aceste lucruri, ci să demonstreze că le vede, ştie şi vrea să le pună capăt într-un deja prea târziu ceas al… treisprezecelea e acest Guvern. Căruia nu îi dorim şase luni, cum îi dau unii, ci şansa de a ajunge la sfârşitul mandatului – chiar al reînnoirii lui dacă se va dovedi că merită! – pentru a face ceea ce s-a angajat, sub jurământ, să facă. România nu mai are timp de eşecuri, noi nu mai avem timp de eşecuri, de perpetua speranţă într-un viitor mai bun. Firesc este să ne putem trăi viaţa în fiecare zi a acestui prezent şi avem îndreptăţirea să primim de la cei pe care i-am ales – iar pe deasupra îi mai şi plătim pentru asta – dreptul la normalitatea unei vieţi trăite într-o ţară europeană a anului 2018.
ONU ne-a avertizat că România se află în grupul ţărilor din Europa de Est a căror populaţie va scădea cel mai mult până în 2050. Iar cauzele sunt diverse şi mai mult decât ştiute, aşa că nu vom insista asupra lor. Pe scurt, populaţia e tot mai îmbătrânită, destule familii decid să nu mai aibă copii fiindcă de-abia îi pot hrăni pe cei avuţi deja la masă, iar numărul celor care deja au plecat din ţară e nu numai de ordinul milioanelor, dar şi în continuă creştere. O statistică dată publicităţii nu cu mult timp în urmă evidenţia că 9 români pleacă în fiecare oră din ţară ! Dacă şi câţi se mai întorc, Dumnezeu ştie! Deşi primii care au obligaţia şi să ştie câţi românii au plecat şi de ce, câţi mai au de gând să îi urmeze, dar şi ce trebuie făcut ca primii să se întoarcă, iar ceilalţi să se răzgândească sunt guvernanţii. Cei care ne-au încâlcit deja vieţile pe mosorul destinului politic încât nicio superlună nu mai poate s-o răsucească la normalitate! E mai mult decât timpul ca guvernanţii să-şi amintească, într-un tardiv ceas al conştiinţei şi al responsabilităţii lor, că din lemnul unor arbori se fac viori, dar şi ciomege! Or, ar cam fi timpul să vadă că am fost urgisiţi destul sub bâta incompetenţei, a indeciziei, a corupţiei căzute tăios peste soarta noastră astfel încât actualii guvernanţi să rezoneze, armonios, ca într-un melodios sunet de vioară, şi cu dreptul acestui popor de a trăi civilizat şi demn în ţara sa !
