Florin Tanasescu
Nu, nu se moare de prea multă poluare în văzduh. Poate, din dragoste neîmpărtășită să-și pună capăt zilelor îndrăgostiţii și, evident, poeţii. Oh, da, poeţii, că doar ăsta-i rostul vieţii lor: să scrie și, din sictir pentru nerecunoștinţa semenilor, să-și pună capăt zilelor. Nu, nici de foame nu mai dă nimeni ortul popii, să fim serioși !
Chiar din războaie mai scapă unii teferi. Dovadă-i poza aia, celebră, cu-ntorcerea de la război, al doilea parcă, când un soldat ferice, prin Paris, îmbrăţişează o fătucă frumoasă, la-ntâmplare. Ea gamba își ridică și like îi dă. Adică, îl sărută.
Doar legendarul Narcis, de sine-ndrăgostitul, a murit ca prostul, holbându-se-n fântână.
“Ameţitoare apă, ce limpde te clatini. Oglindă vie-mi ești, iar chipul meu angelic niciun like nu primește ? Ce păzești ? Cum de nu sare niciun strop de apă, bucuros că-mi vede chipul luminos ? Nu sunt defel hidos. Niţel cam mândru, poate. Dar care muritor nu-și face face chip cioplit ? Au nu cumva privirea mi-e slăbită ? Stropii de apă sunt chiar likeuri, iar eu nu am dioptrii să-i văd? Oftalmolog nemernic, când am citit pe litere P, R, I, E, T, E N, I, E, ziceai că văd bine”, și-a zis nefericitul. Și-a murit.
Așa-i și azi. Cu ochelari de cal, prin viaţă liniștiţi trecem, precum străinii, nefericiţi în preanefericirea noastră de zi cu zi. Răspundem în doi peri la “Bună seara!”, iar noapte-adâncă se așterne printre meri.
Firește, nici fântâni în care să ne mai uităm – să ne privim deci sufletele – și-apoi să ne mândrim sau, după caz, mâhnim, precum numitul Narcis, nu mai sunt. Nici ciuturi cu cumpăna la care, la un capăt, atârnă balastul vieţii noastre – mai mult sau mai puţin deșarte – ce se petrec ca umbrele nu mai găsești.
Da, simt nevoia, și o simţiţi și voi – chiar de-avem chipul hâd sau meclă tâmpă, ca ăia sau alea bune de coperte la Playboy -, de-o vorbă bună, de-un salut. De un sărut, fie și virtual. Că da, un like înseamnă azi – și asta nu e nerozie – precum pe vremuri o fotografie, cam cât cuvinte, o mie.
Și încă-o dată, da! Da, rece – cum altfel poate ca să fie ? – sufletul ăluia care îţi respinge o simplă cerere de prietenie explicându-i: “Fiinţă, nu-ţi fac curte, nu te doresc amantă sau amant, nu mi te vreau drept soaţă, nici nu te vreau bărbat. Vreau doar cu tine să dezbat problemele globale ale omenirii. Una ar fi chiar asta: De ce-a murit până la urmă Narcis ? Din prea multă mândrie/fudulie sau, pur și simplu, din prostie ?“.
Dar, nu ! Plăcerea ce ucide și vrajba care doare sunt la tine. Femeie sau bărbat, tu – cerșetor ori Măriei Tale – împărat, nu-ţi cer nici bani, nici taxa pe profitul likeurilor pe care, la rându-ţi, le primești. Voiam atâta doar: o bună – dimineaţa sau seară bună spusă, nu privire rea. La o adică, chiar și o cafea, chiar dacă ora, vremea, vârsta sunt târzii.
Vara trecută, la Paris, ningeau petale-trandafiri prin noi. Acum, tot la Paris, ninge cu fulgi adevăraţi.
Atâta frig e-n România, atâta gheaţă-i între noi.
