Sfântul Polieuct a fost ostaş în armata romană şi a trăit în secolul al III-lea. Nearh, prietenul cel mai bun al lui Polieuct, era creştin şi ajunge să fie cuprins de întristare pentru că îşi ştia prietenul o persoană străină de credinţă în Hristos. Auzind de persecuţia împotriva creştinilor, îi spune lui Polieuct: „Prea iubite Polieuct, porunca cea împărătească, pretutindeni citită, ne va aduce despărţirea unuia de altul; pentru că eu mă ţin de credinţă creştinească, iar tu de păgânătatea elinească; şi când mă vor lua la moarte, tu te vei lepăda de mine şi mă vei lăsa”. Auzind această, Polieuct, cel cu bună înţelegere, îndată a cunoscut ce voieşte Nearh şi, cu darul lui Dumnezeu luminându-se, a început a gândi la cele dumnezeieşti; apoi şi-a adus aminte de o vedenie, ce i se făcuse mai înainte cu câteva zile, şi a zis: „Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nicio despărţire nu ne va fi, pentru că am văzut în vedenie pe Hristos, Căruia tu slujeşti, apropiindu-se de mine şi, luându-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haină nouă, al cărei preţ şi frumuseţe nu este cu putinţă a o spune, iar nasturii de la haina aceea erau de aur, apoi şi cal înaripat mi-a dat”. Nearh, tâlcuind vedenia, i-a spus: „Se cade ţie să laşi păgânătatea elinească şi să te îmbraci întru Hristos, prin credinţa cea dreaptă; iar calul cel înaripat, să ştii că însemnează alergarea cea grabnică spre cer”. Atât de mult s-a apropiat Polieuct de Hristos încât a purces la distrugerea idolilor.
