Nicoleta Dumitrescu
În ultima perioadă, termenul paralel a devenit un cuvânt vedetă în limbajul politicienilor. Iar în funcţie de trăiri, de modul în care privesc totul, mai ales din punct de vedere personal, lipesc cuvântul paralel – fie ostentativ, fie ca modalitate de apărare – de stat, de “forurile represive”, de tot ce ar putea să mişte în ţara asta şi nu are legătură cu interesul acelora care şi-au făcut din politică o armă.
Marţi după-amiază, fie în direct, fie la jurnalele de ştiri, repetitiv, din oră în oră, pe ecranele televizoarelor s-au derulat imagini pe care şi cei care şi-au dat votul unora dintre aceia care sunt acum în Parlament, dar şi cei care n-au vrut să se prezinte la urne, n-ar fi vrut să le vadă. Huiduieli, aclamaţii, umeri laţi şi braţe muschiuloase, puzderie de ziarişti şi de cameramani. Totul pentru a surprinde intrarea şi ieşirea de la DNA a preşedintelui PSD. Lider care, înghesuit bine de mulţimea strânsă ciucure în faţa sediului instituţiei, evident că n-a scos un cuvânt. De ciudă, de mânie, de supărare, de surprindere, de teamă, de furie ascunsă? Poate că da, poate că nu. Cert este că, după ce, acum câteva zile, partidul pe care îl conduce a adoptat celebra rezoluţie despre „statul paralel şi ilegitim, cel care încearcă să preia controlul puterii politice”, acum, după ce şi-au văzut liderul făcând naveta la DNA, ultima vizită lăsându-se cu instituirea sechestrului pe avere, social-democraţii ar fi tentaţi să reclame şi mai mult… paralelismul atât de invocat.
Numai că, având în vedere faptul că niciodată fumul nu iese fără foc, de fapt, acest paralelism are la mijloc, întotdeauna, şi o oarecare congruenţă! Pentru că, mai ales când este vorba despre politică, nimic nu mişcă fără un acord, o concordanţă sau o coincidenţă, dacă este să ne referim strict la explicaţia termenului congruenţă. Or, boala politicii tocmai asta este: nimic nu se face fără înţelegeri. Iar înţelegerile au, întotdeauna, legătură şi cu banii. Şi aici nu este vorba despre mărunţiş pentru că, dacă ar fi fost vorba despre aşa ceva, şi nu despre sume cu multe zerouri şi în euro, nici politicienii nu s-ar băga.
Revenind la ziua de marţi, social-democraţii l-ar putea considera pe liderul lor un fel de surghiunit, de şef de partid pus la zid doar de…amorul zilelor pe care le trăim, când totul este văzut altfel, în mod paralel. Numai că, în cazul acestuia, paralelele sunt congruente! Altfel, cum se poate explica faptul că, după cum s-a arătat tot pe la televizor, deşi vechimea în muncă o are, până acum, ca angajat la instituţii de stat, a reuşit să acumuleze o droaie de averi? Care să fie formula magică? Pe de altă parte, dacă se crede atât de nevinovat pe cât se declară, de ce nu renunţă la funcţiile pe care le are? Dincolo de zâmbetul şăgalnic pe sub mustaţă, acesta ar trebui să spună: “Da, pentru că eu cred în justiţie, mă dau la o parte. Îmi dau demisia din funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor, aşa cum mi s-a cerut, şi, ca să fie linişte, nu o să mai fiu nici preşedinte la partid!.” Dar, cu siguranţă, după ce s-a ales cu averea sechestrată, cu atât mai mult se va considera şi mai îndreptăţit să ţină steagul sus, invocând “statul paralel şi ilegitim”. Numai că, acum, mai mult decât oricând, se naşte următoarea întrebare: oare în ce ţară trăim când cei aleşi să conducă o ţară, având statutul de “puşi sub învinuire”, continuă să-şi vadă de drum ca şi când n-ar fi vorba despre ei? Cine a auzit bâzâit de muscă pe deasupra căciulii să nu spună că n-a mâncat usturoi!
