Florin Tanasescu

Un glas, venit de nu știu unde, din întâmplare sau poate nu, îmi spune: “Treci, treci peste toate”. Să fie șoapta nerostită-n ceas de zi și auzită acum, în miez de noapte, când gândul e pustiu ?
– Tu cine ești ? Și are vreun rost ca sfatul să-ți urmez ?
– Da, da, că Dumnezeu, încet, încet, le aranjează toate. Și nu în rău, și nu a răzbunare, cum zic descreierații și netoții. Ci în bine. Deci lasă toată ura, invidia și mergi, treci mai departe peste toate !
– Venit /venită ești, cred, de pe altă lume, oricine-ai fi!
– Nu fii un suflet searbăd, continuă nestingherită șoapta. Fă-ți ziua deci senină și, indiferent la toate, mergi, mergi mai departe ! Nu mai bârfi, nu mai urî ! Înseninează-ți viața! Știi cum se zice: “Ajungă-i zilei răutatea ei!”.
– Zău că deja dracii mi-au sărit. Drept prost mă iei ? Urăsc guvern, urăsc pe tata și pe mama. Urăsc – ca să-ți arăt cât sunt eu de cult – “tot ce e zbucium tulburător de linii. Și niciodată nu plâng și niciodată nu râd”.
– E rău ce faci !
– Tot plin de draci, te-ntreb: Există Rai ? Deci pot spera la recompensă ? La o adică, înmiit mi se va-ntoarce mie, netrebnicului, o faptă bună ? Te-ntreb chiar serios, și nu în glumă, să știu cum procedez de azi, de mâine, de poimâine. Repet deci întrebarea: El, Raiul, chiar există sau sunt doar baliverne tunate din amvon de popi ?
– Da’ ce contează Raiul ? Până una, alta, e vorba despre conștiința ta. Este recunoștința pentru binele făcut, chiar neîntors – nu înmiit, nu înzecit – , ci chiar deloc la tine. E faptul că încă pământul te rabdă și te ține. Și ne ține, să fim corecți până la capăt.
– Nu pot !, îmi ies din fire, răstindu-mă nici eu nu știu spre cine. Am răni adânci în suflet. Și îmi sângerează. Am vise dezlânate și știu că, da, îmi fac păcate visând la răzbunare. Dar am și eu, că-s om, o limită-n răbdare !
– Treci, treci peste toate !, continuă neobosita șoaptă.
– Nu pot și gata ! Că asta-i firea mea. Și vrei să-ți spun ceva ? Doar rău, invidios, răzbunător de ești, poți exista ca om. Altfel, ești prost. Așa că iartă-mă, dar sfaturile tale nu-și au rost ! Și, pleacă ! Pleacă acum ! Te du și lasă-mă să dorm și să visez la răzbunări !
– Rău faci !
– A, să nu te mint, oricine-ai fi tu, care mă-ndemni spre bine. Pot, uneori, ierta, iubi – și asta chiar foarte bine – prietenii și dușmanii, laolaltă. Dar numai la băutură, când o fac lată. Îi pup chiar și pe gură, deși nu-s genul meu. A doua zi mi-e, însă, mintea tulbure, mahmură. Dar, ce-i mai rău, mi-e sufletul amar și dor de răzbunare port.
Și zorii se iviră. Oglinda o privesc și strig ca un smintit: Oricât aș vrea, nu pot să plâng, nu pot să râd. Doar să urăsc pe tine, pe mine, toată lumea.
Iar ea, oglinda, este chiar viața și conștiința mea.