Florin Tănăsescu
Da, mă–ngroziți voi popi ce-mi spuneți, cu emfază, “Și iartă totul, fiule. Te roagă și seara, și dimineața – ba chiar la prânz de poți – pentru dușmani, prieteni, pentru toți ! Întoarce și obrazul, să-ți fie iar scuipat ca ieri, alaltăieri, ca altădată. Că viață veșnică în ceruri te așteaptă”.
Mi-e frică de durere, dar prefer să mor acasă, decât pe coridoare albe, ca o stafie rezemat de zid. Că știți, pe holuri, la spitale, nu prea sunt locuri decât ca-n autobuze, pe vremuri, în picioare – alături de alte cadavre vii, ca mine. Și așteptând să strige sora: “Următorul !”. Iar doctorul, cu ochelari pe nas, să-mi zică – după ce insidios, întreabă “Fumezi? Da alcool bei?” – că în spitalul cu pricina nu-i aparatura adecvată bolii de care sufăr eu. Și afară așteaptă alții, mai bolnavi ca mine, cu CASS plătit la stat. Deci să mă duc la cabinetul lui privat.
Mi-e groază când începe școala pentru copiii mei. Că n-am bani nici de manuale, nici de haine, de încălțări, și nici de flori și nici de fondul clasei. Și asta nu e totul, că aflu, pe la ședințe cu părinții, că am copii cam proști. Adică, retardați. Iar ca să treacă şi ei clasa mai trebe meditați. Altfel…
Mi-e scârbă să mai merg la forțele de muncă, unde se uită într-o dungă la mine câte-o pițipoancă – în minijup, firește – și mă-ntreabă: “Matale cam ce-ai știi să faci ? Cum de toate? Cum ce-o fi ? Nomenclatorul nostru nu prevede astfel de meserii”.
Mi-e silă, mi-e scârbă și da, vreau să îi strâng de gât pe toți netrebnicii care zbiară-n cor că asistații sociali duc economia țării, vai, de
râpă ! Că suta mea de lei primită o beau la cârciumă până ce Dumnezeu mă uită.
Mi-e groază să merg la nunți, botezuri, cununii (nu și la înmormântări !), că n-am cu ce mă îmbrăca. Nu am decât aceeași rochie uzată, cu care mă îmbrac în astfel de momente de zeci de ani. Și-și trag cucoanele ajunse coate, cu dezgust: “Io-to și pe balcâza asta, îmbrăcată fără gust”. Da, mi-e scârbă de nunți fiindcă mi-e jenă să-ntreb vecinul de masă: “Auzi, cât e tacâmul ? Cam cât merge darul ?” Și-n vremea asta, a veselie cântă lăutarul…
Mi-e scârbă, mi-e groază și de rușine mor când merg la magazin să iau ulei și pâine – în câte-o sâmbătă și-o bere, da domnule doctor ce mă-ntrebi dacă beau – pe datorie. Pe caiet, adică.
Deci, vezi, părinte că întorc obrazul cum vânzătoru-ntoarce fila de la caiet și-adună, adună, pân’ la sfârșit de lună ? Vezi că îi iert pe toți, că nu am încotro ? Vrei să mă rog și pentru ei ? O fac și p-asta. Și seara, și dimineața. Zi de zi. Și dacă am timp, chiar și la prânz.
Numai că-n ceas de noapte, tu, Doamne, ia aminte la robul tău cum plânge de scârbă, de groază. Și moare nu azi, nici mâine sau poimâine.
În fiecare zi !
