Deși, în Europa, originea precreștină a bradului de Crăciun nu mai e contestată de nimeni, părerile sunt împărțite: unii văd în el o reprezentare a ,,arborelui lumii’’, alții îl consideră o referire directă la ,,arborele Paradisului’’, împodobit cu mere de un roșu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din Rai. Până în secolul al 15-lea, crenguțele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca și darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiții păgâne. Dar nu peste multă vreme, în locul acestora va fi folosit un arbore întreg. Prima referire la un brad decorat pentru Crăciun apare la Riga, în Lituania. În piața orașului se află o placă pe care este consemnat mesajul ”Primul copac de Anul Nou din Riga în 1510”. Se pare că, în secolul al XVI-lea, localnicii aveau obiceiul de a se aduna în jurul unui copac decorat, în piață, în ajunul Crăciunului. În anul 1521, prinţesa Hélene de Mecklenburg a adus la Paris obiceiul împodobirii bradului, după ce s-a căsătorit cu ducele de Orleans. În anul 1605, la Strasbourg a fost înălțat primul pom de Crăciun, într-o piață publică. Nu avea încă lumânări și era împodobit cu mere roșii. În 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von
Schlesien împodobește primul brad așa cum îl cunoaștem noi astăzi. După anul 1878, tradiția germană a împodobirii bradului cu globuri va cuceri întreaga lume, fiind adoptată pretutindeni. La sfârșitul secolului al 19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de Crăciun, împodobit și scânteietor. În 1776, prin intermediul soldaților germani care participau alături de englezi la războiul de independență, tradiția pomului de Crăciun ajunge și în Statele Unite, iar în anul 1880 cucerește și Casa Albă. La noi obiceiul a pătruns odată cu influența germană, când primii studenți români au început să meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena, și la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Țările Române în 1866, unde prinții și prințesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureșteană. Cântecul german de Crăciun „O Tannenbaum“, cu versuri de Melchior Franck, puse pe o melodie populară din Silezia, din secolul al XVI-lea, devine în limba română „O brad frumos“, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor.
