N. Dumitrescu
Ministrul Agriculturii, Achim Irimescu, a anunţat, la sfârşitul săptămânii trecute, că România a reuşit să înregistreze, la nivel european, „Salamul de Sibiu” ca produs de Indicaţie Geografică Protejată (IGP), acesta fiind cel de-al doilea produs înregistrat, după Magiunul de Prune Topoloveni, în anul 2011. Potrivit Ministerului Agriculturii, anunţul privind înregistrarea europeană a salamului de Sibiu a fost publicat, pe data de19 februarie 2016, în Jurnalul Oficial al UE, pe Regulamentul de punere în aplicare al Comisiei Europene din data de 9 februarie 2016.
Conform procedurilor de înregistrare a unei denumiri în Registrul Denumirilor de Origine Protejate şi al Indicaţiilor Geografice Protejate, nu a fost depusă în termenul legal nicio declaraţie de opoziţie, astfel, potrivit termenelor Regulamentului de punere în aplicare al Comisiei Europene, “Salamul de Sibiu” va dobândi oficial denumirea de indicaţie geografică protejată în termen de 20 de zile de la publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, respectiv pe 10 martie 2016. Conform ministerului, în data de 17 noiembrie 2014 a fost înaintată către Comisia Europeană cererea de înregistrare pentru dobândirea protecţiei denumirii “Salamul de Sibiu” – Indicaţie Geografică Protejată de către grupul aplicant – Asociaţia Producătorilor de Salam de Sibiu format din cinci producători români de mezeluri care realizează 90% din producţia de salam de Sibiu din România, respectiv Agricola Bacău, Aldis, H&E Reinert, Salsi Sinaia și Scandia România, la care ulterior a aderat şi CrisTim.
Puţini ştiu însă că istoria salamului de Sibiu porneşte din judeţul Prahova, din Sinaia, fiind legată de numele unui italian, Filippo Dozzi. De profesie pietrar, acesta s-a stabilit împreună cu soţia, în jurul anului 1885, la cariera de piatră de la Piatra Arsă, din zona Poiana Ţapului. Pe lângă meseria de pietrar, Fillipo Dozzi avea şi darul de a amesteca, într-un stil aparte, cărnurile şi mirodeniile, fiind un priceput “salamar”, acest talent căpătându-l de la înaintaşii săi, italieni, meşteri în arta preparării salamurilor crude-uscate. Văzând că în Sinaia condiţiile climaterice sunt favorabile producerii salamului crud-uscat, cu termen de maturare foarte lung şi cu garanţie de luni de zile, acesta se hotărăşte să cumpere în anul 1910 o clădire care adăpostea un restaurant, un depozit de vinuri şi un hotel. În această cladire el a pus pe picioare “Întreprinderea individuală “Filippo Dozzi”, la Sinaia începând fabricarea unui tip de salam care a ajuns foarte repede pe mesele celor mai simandicoase familii din acele vremuri, fiind considerat, de la bun început, un produs de lux. În primii ani, fabrica a avut o activitate restrânsă, dar apoi s-a dezvoltat, în anul 1938, de exemplu, aici fiind produse cam 100 de tone de salam.
După moartea sa, în anul 1943, Fillipo Dozzi a lăsat în grija fiilor săi secretul fabricării salamului de Sibiu, aceştia continuând munca tatălui lor, până la naţionalizare. Dar de unde numele de „Salam Sibiu”? Pe ştampila de export aplicată pe documentele ce însoţeau marfa era inscripţionată “Vama Sibiu”, aceasta negăsindu-se între vămile oficiale ce făceau legătura între Ţara Româneacă şi Transilvania. Astfel, în comenzile venite de la partenerii externi, numele produsului devine mai întâi “Salam din vama Sibiu”, pentru ca mai apoi să fie numit “Salam Sibiu”. Datorită succesului său, atât pe piaţa naţională, cât şi la export, producţia “Salamului de Sibiu” s-a extins în diferite zone ale ţării, în prezent fiind mai mulţi producători recunoscuţi în România.
