În aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune, a fost mutat spre viaţã veşnicã. Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, L-a îngropat în mormânt nou, punând o piatrã mare la intrarea lui: “Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar). Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul lui curat şi dumnezeiesc s-a pogoarât în iad. Sufletul a fost despãrţit prin moarte de trup şi l-a dat în mâinile Tatãlui. Şi-a dat şi propriul Sãu sânge, preţ de rãscumpãrare pentru noi. Trupul Domnului a suferit şi despãrţirea sufletului de trup, dar nicidecum stricãciunea în înţelesul unei putreziri a trupului.
