Am extras, cu îngrijorare literară, să nu fracturez vreo silabă, vorbele de mai sus, caligrafiate într-un comentariu pe Facebook. Mai mulţi cetăţeni se ceartă pe chestiuni diverse. Uneori, pierzându-şi răbdarea elocinţei, câte unul iese dintre dârlogii dialogului doct şi măscăreşte apăsat. Curg insulte dintr-o direcţie şi alta. Imaginaţia literară a înjurăturii nu-i bogată, ceea ce exprimă o enervare care n-are timp să se caute. Se întâmplă şi la case mai înalte. Eu însumi, când îmi pierd, vorba lui Caragiale, „uzul raţiunii”, apelez la formula rezumată care trimite adversarul la origini. Aici am găsit şi adăugirea că, după ce inamicul a intrat cu totul, înjurătorul se pune contră cu spinarea, la uşă, ca ăla să nu mai iasă deloc de acolo. Peste gâlceava aproape literară dintre doi – iată şi un duel cu săbii, aproape clasic – un al treilea concluzionează sec: „Suntem ţara în care unii sunt mai proşti ca alţii”. Este ca-n anecdota cu ardeleanul care se uită, în parcul zoologic, o zi întreagă la o girafă, îi tot măsoară cu privirea gâtul ăla cât o cumpănă de fântână şi seara, obosit de meditaţii, trage concluzia măreaţă – „Aşa ceva nu există!”.
Mă preparam să merg mai departe cu aceste însemnări glumeţe, când iată-mă admonestat cu amabilitate de un cititor care a parcurs pe ampress.ro rândurile de mai sus. O colegă de redacţie, găsindu-le pesemne interesante, s-a grăbit să le posteze. Domnia sa, cititorul meu, se prezintă îngrijorat în legătură cu prestigiul meu cărturăresc, certându-mă că-l confund pe Caragiale cu Marin Preda. Dumnezeule! Nu-mi rămâne decât să mă sinucid! Recitesc ce-am scris. Personajul Rică Venturiano, în furtunoasa noapte a genialului dramaturg, ambetat de amor, îşi asaltează aleasa pe care de altfel o confundă cu soră-sa. El îşi pierde uzul raţiunii, suferind peste poate, zdruncinat în toată fiinţa lui amorezată. Cum să aparţină „uzul raţiunii” altcuiva? Apoi cititorul meu revine lămuritor. Anecdota cu girafa şi ardeleanul ar aparţine lui Marin Preda pe care nu l-am citat. Încăpăţânându-mă să nu fiu mai prost ca proştii, îl anunţ politicos că anecdota, bancul, e împrumutat nu doar de Marin Preda, ci şi de alţi scriitori, în publicistică mai ales, din inepuizabilul rezervor popular de creaţie. Şi pentru a nu rămâne dator, îl întreb şi eu pe bunul meu cititor cine-i părintele adagiului „dacă dragoste nu e, nimic nu e”? Un cantautor contemporan, Gheorghe Gheorghiu, a compus o piesă de succes cu acest laitmotiv. Cu vorbele astea, sau aproape, Marin Preda îşi încheie un roman. Cine-i părintele? Îmi permit să-l trimit pe grijuliul meu prieten, atent să nu-mi deteriorez ţinuta, la Scrisoarea Apostolului Pavel către Corinteni, unul dintre cele mai frumoase elogii aduse dragostei. Dacă dragoste nu e nimic nu e, nimic nu-mi foloseşte, pot avea codrii şi bogăţiile lumii şi nu am iubire, nimic nu sunt. Fac, fireşte, din memorie, un rezumat al nemuritoarei scrieri biblice. Să se fi inspirat scriitorul biblic din romanul lui Marin Preda sau din cântecul lui Gheorghe Gheorghiu?!
P.S. Aseară am avut dezlegarea insistenţei amicale cu care dl Zgonea îl trimitea pe dl Antonescu nu la origini, ci în mina-muzeu de la Roşia Montană. „Minerii” firmei canadiene l-au fugărit cu ciomagul pe bietul parlamentar Cernea, adversar al proiectului. Îi rog pe cei 15.000 de protestatari din Bucureşti, care ies uneori pe stradă, fiindcă adversari ai cianurării şi înstrăinării aurului pe nimic sunt mai mulţi, să nu meargă să „dialogheze” cu cei câţiva purtători de cască din ţinutul minereurilor fără valoare. Se lasă sigur cu scăfârlii sparte. Atins de filoxera dialogului cu masele nervoase, domnul Zgonea ar putea încerca o baie de mulţime în Piaţa Universităţii, să zicem! Nu-i va da nimeni cu o sticlă de plastic în cap, dar nişte vorbe deloc mângâietoare pentru supla sa fiinţă intelectuală va auzi.
Lucian AVRAMESCU
