• interviu cu prof. dr. ing. Ion Mălureanu, de la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti
Exploatarea „gazelor de şist” generează tot mai multe controverse, în ultima vreme, în România, mai ales după ce o companie americană a primit permisiunea autorităţilor de a face cercetări în Dobrogea în vederea exploatării acestor zăcăminte. Aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări, multe voci avertizează însă asupra pericolelor poluării mediului. Ce sunt „gazele de şist” şi în ce măsură mediul poate fi afectat prin exploatarea acestora ne-a explicat prof. dr. ing. Ion Mălureanu, preşedintele Senatului Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, profesor la Facultatea de Ingineria Petrolului şi Gazelor, unde predă geofizică de sondă.
-Domnule profesor, cum se formează “gazele de şist” şi prin ce diferă acestea de cele aflate în zăcămintele convenţionale ?
– Se ştie că materia organică ce se depune într-un bazin de sedimentare se transformă în ţiţei şi gaze. Din roca în care s-au format – numită rocă generatoare – maximum 50% din acestea migrează în aşa-numitele roci colectoare. Dacă sunt îndeplinite condiţiile să rămână în aceste roci, acestea formează un zăcământ de ţiţei sau de gaze numit zăcământ convenţional. Dacă ne referim la gaze, cele care au rămas în roca generatoare sunt cunoscute sub numele de “gaze de şist”, dar compoziţia chimică a acestora este aceeaşi ca şi cea a gazelor din zăcămintele convenţionale. Ceea ce se exploatează din “gazul de şist” este gaz natural şi conţine, în special, metan. Doar locul unde se găsesc “gazele de şist” şi modul lor de exploatare sunt diferite faţă cele ale gazelor naturale. “Gazele de şist” se găsesc în roci argiloase, şistoase – de aici şi denumirea lor -, iar gazele care formează zăcămintele convenţionale se află în roci poroase, permeabile şi de aceea sunt exploatate mai uşor. Dacă gazele din zăcămintele convenţionale se exploatează cu ajutorul unor sonde verticale, cele de şist nu pot fi extrase cu aceeaşi tehnologie.
-Cum funcţionează tehnologia fracturării hidraulice, atât de controversată în momentul de faţă ?
– Rocile şistoase au o permeabilitate foarte, foarte mică. Asta înseamnă că suprafaţa prin care gazul curge către sondă, în cazul utilizării unei sonde verticale, este foarte mică. De aceea este necesar să se mărească această suprafaţă, cu ajutorul sondelor orizontale. Trebuie menţionat faptul că, în general, “gazele de şist” se găsesc la adâncimi situate între 2500 şi 4000 de metri adâncime, iar apa potabilă se găseşte la adâncimi de maximum 500 de metri. Pentru că permeabilitatea rocilor este foarte mică, în zona sondei orizontale se fac fisurări sau fracturări. Mai exact, cu ajutorul apei pompate cu presiuni foarte mari, se creează nişte canale cu un diametru de 2-3 milimetri, prin care să curgă gazul din rocă în sondă. Exploatarea este foarte bine controlată, deoarece sonda are mai multe coloane care se cimentează în pământ şi sunt, deci, total izolate. Cercetările au început după punerea la punct a forajului orizontal, în 1990.
– Care sunt riscurile utilizării acestor tehnologii ?
– În procesul tehnologic de exploatare nu există niciun risc. Cantitatea de apă utilizată trebuie gestionată, însă, la suprafaţă, cu foarte multă grijă. Volumul de apă care se foloseşte la o fracturare hidraulică variază între 15 şi 19 milioane litri de apă, dar poate fi şi de 4-5 milioane sau de 26 milioane. O parte din ea se reciclează, adică se reintroduce în sondă, iar o parte nu mai poate fi exploatată, dar nu se aruncă. Aproape 70% din apa utilizată se scoate la suprafaţă prin intermediul sondei, se tratează şi se reinjectează în formaţiuni geologice aflate la adâncimi mari – de peste 1500 de metri, departe de pânza freatică. Dacă nu este bine gestionată această apă, ea poate polua pânza freatică, deoarece are în compoziţie şi substanţe toxice. Dar vorbim aici despre accidente.
– Cât de mare este riscul producerii unor cutremure în timpul exploatării acestor gaze ?
– Seismicitatea care se induce este foarte mică, fiind comparabilă cu cea generată de un camion care trece pe stradă. Există totuşi un risc, dacă geologia zonei respective nu este bine cunoscută. Dacă sonda traversează o zonă fracturată –unde se întâlnesc falii mari – acestea pot fi activate. Deci, prima condiţie este ca zona unde urmează să se realizeze exploatarea să fie foarte bine cercetată din punct de vedere geologic. Am auzit şi varianta că s-ar lăsa terenul din cauza exploatării gazelor de şist. Dacă ar fi aşa, la cât ţiţei şi câte gaze s-au scos de la Băicoi, Filipeşti, Boldeşti aceste localităţi ar fi trebuit să fie amplasate acum într-o vale. Or, chiar dacă se produce o tasare, ea este nesemnificativă.
– Cum se explică atunci faptul că unele ţări au interzis exploatarea gazelor de şist ?
– După părerea mea există motive de natură politică, economică şi tehnică. Cele de natură tehnică vizează faptul că zona nu a fost suficient de bine analizată şi au existat condiţii geologice specifice: falii ce au putut fi reactivate. Cele de natură economică se referă la faptul că aceste gaze – ce se pare că se găsesc din plin şi este o şansă pentru omenire faptul că le poate utiliza– deranjează alte ramuri energetice. Cele de natură politică se referă la ţările care folosesc gazele naturale în scopuri politice. În România, părerea mea este că, în primul rând, ar trebui să aflăm exact ce zăcăminte de „gaze de şist” există. Este rău dacă partea de cercetare nu este făcută.
– Ar putea deveni gazele de şist combustibilul viitorului ?
– Este greu de spus. S-ar putea să se dezvolte o energie verde care să preia, în bună parte, necesarul de energie de pe planetă. În ceea ce priveşte combustibilii fosili, multă lume le-a prezis sfârşitul, dar se pare că nu este aşa şi că va dura mult până se vor epuiza.
Ana-Maria MAXIM
