Dicţionarele explică sec sau generos epitetul cu care ţăranii îi cadoriseau pe cei care, târâie-brâu fiind, oameni fără căpătâi şi ocupaţie, îmbrăcau straie orăşeneşti, fiind în fapt nişte lichele sau secături, sau şi una şi alta. Am urmărit, aproape fără să vreau, evoluţia unor politicieni care-mi par cioflingari, nici mai mult, nici mai puţin decât cioflingari. Cioflingăreala a devenit un mod de viaţă. Când cioflingarul ajunge mare în politică, şi adesea ajunge, epitetului care-mi părea blajin până de curând îi cresc anexe de câinoşenie, cameleonism şi-i apar coarne de îngâmfare. În campanii, cioflingarul politic umblă întruna, vorbeşte cu oricine-l bagă în seamă, nu se enervează la întrebări şi e moale ca o vată medicinală bună de pus pe răni sau oriunde absoarbe o scurgere de suferinţe. Cocoşat pe un scaun, prin votul celor pe care i-a dus cioflingăreşte cu preşul, distanţa dintre el şi alegători creşte direct proporţional cu altitudinea funcţiei. Dacă ajunge, să zicem, preşedinte, cioflingarul coboară în mase doar când are un interes de împrospătare a puterii. Altcum, viaţa preşedintelui cioflingar se consumă la adăpostul privirilor publicului. Ce face el acolo? Păi, face, să zicem, averi. Pentru el şi pentru ai lui. Urzeşte intrigi, închipuie scenarii de îngenuncheat inamici sau se distrează. Pur şi simplu se distrează. Dacă e beţiv, se distrează în paranghelii bahice. Dacă e afemeiat, se consumă cu muierile care-i plac. Dacă se nimereşte, cum se mai întâmplă prin lume, să le aibă pe amândouă, face din ele zaiafet mare, împerechindu-le de câte ori are chef şi cioflingarul are mereu chef.
Realizatorii de emisiuni de televiziune se plâng adesea că nu dau de nu ştiu care politician ajuns, să nu zicem ministru sau prim-ministru, ci primar general sau director de tocat bani publici pe stat degeaba. Nu-l găsim, nu răspunde, nu e. Până ieri, când nu era ce e, cioflingarul dădea în brânci să intre în toate emisiunile. Dacă-l chemai, se simţea fericit să prezinte şi buletinul meteorologic. Acum răspunde prin secretară, dacă ai noroc, că nu poate, fiind asasinat de îndeletniciri majore. Un asemenea cioflingar a fost identificat pe o coastă azurie, cu, fireşte, o jună, pe care o califica în îndeletniciri patriotice. Ţara îl ştia la Strasbourg. Pentru negocieri şi ”identificări de oportunităţi” doctrinare care să facă frecventabil cameleonismul ideologic autohton. Cioflingarul se piteşte, sub un titlu mare şi pompos, în orice vizuină cu bunătăţi. Nu-l mai scoţi de acolo patru ani. Pe unii nu-i scoţi zece sau mai mulţi.
Mă uit la televizorul pe care l-am deschis, în sfârşit, după o lungă perioadă în care-i uitasem făptura de chibrit negru. Vorbeşte un cioflingar. Cum or fi dat de el? Butonez. Se dau peste cap doi cioflingari din presă. Am uitat să spun că avem şi noi cioflingarii noştri. Închid. Trece pe uliţă, la Sângeru, un nene. Cară o sapă în spinare. E vremea praşilei la porumb. Salut, aşa cum făcea bietul tata, eu primul. Noroc, nea Costică! Noroc, noroc, răspunde cu repetiţie omul care, la 70 de ani, tot asta face. Sunt şi-n lumea satului destui cioflingari, dar ăsta, prins cu sapa de o viaţă, n-a avut timp să se facă.
Lucian AVRAMESCU
