* Interviu cu Eugenia Chivulescu, prim-procuror al Parchetului de pe langa Curtea de Apel Ploiesti
“Ma intrebati ce ii trebuie unui procuror pentru a-si face meseria cum trebuie: inteligenta, talent, perseverenta, vointa. Unii reusesc acest lucru, facand sacrificii, altii nu. Volumul de munca ii copleseste. Nu rezista fizic si nici chiar psihic stresului pe care il presupune aceasta profesie deosebita. Ideea este sa fii preocupat pentru a fi un procuror de valoare, si nu un procuror de succes” – de aici a pornit dialogul purtat cu magistratul Eugenia Chivulescu, in contextul prezentarii Bilantului pe 2008 al institutiei pe care o conduce.
– A fi procuror de succes inseamna sa apari pe canalele media, sau prin Ploiesti, ca sa te recunoasca lumea?
– Nu, evident. Desi unora le place titulatura de procuror, dar numai atat, titulatura, fiindca nu au calitatile necesare exercitarii, pe termen lung, a profesiei. Desigur, nu doar la Parchetul nostru sunt astfel de oameni, ci peste tot.
2.000 de cauze instrumentate
– Ca la orice alta instanta, nu ne asteptam ca asa numitul grad de incarcare, pe procuror, sa fi fost mai mic, in 2008 – anul asupra caruia ati incheiat, recent, bilantul, fata de anul precedent. Faptul ar fi motivat, printre altele, de criza de personal ?
– Da, iar cel mai bun exemplu este Parchetul de pe langa Judecatoria Ploiesti. Intr-un an, vin doi magistrati si pleaca patru. Cauza : pe de o parte, apropierea de Bucuresti. Oricat de entuziasti ar fi tinerii care se angajeaza aici, vazand cat este de munca si, nu in ultimul rand, comparand cu ce afla de la alti colegi, prefera sa plece la alte unitati, unde volumul de cauze este poate si de zece ori mai mic. In context, trebuie sa va spun ca, in cursul anului 2008, au existat la Parchetul de pe langa Judecatoria Ploiesti procurori care au instrumentat chiar si 2.000 de dosare intr-un an, in contextul in care, in 2007, acesta era de aproximativ 1.800. Nu mai au timp pentru perfectionare, nu mai au viata de familie. Si, cum spuneam, pleaca…
– Se duc in avocatura ?
– Nu, nu am avut niciun astfel de caz. Mai degraba la judecatorii, unde nu spun ca este mai putina treaba, ci munca propriu-zisa este de alta natura. Cine are de suferit ? Unitatile de parchet mai mici, din municipiile resedinta de judet. Pe de alta parte, rezultate bune se obtin acolo unde se mentine, un timp indelungat – nu trei luni, ci trei ani – acelasi colectiv.
Lipsa de criminalisti
“Am aflat, cu stupoare, de la profesori universitari, ca, in facultati, materii cum ar fi Criminalistica sau Medicina Legala sunt facultative. Asadar, acesti absolventi nu sunt pregatiti pentru a deveni procurori criminalisti. Or, procurorii criminalisti ar trebui sa fie cei mai buni dintre cei buni” ( Eugenia Chivulescu).
– Care sunt masurile pe care le luati ?
– Prin impartasirea experientei de la cei care sunt in prag de pensionare. O alta masura preconizata consta in sprijinul si logistica pe care le vom cere de la compartimentele de criminalistica din cadrul politiilor judetene. Vreau sa mai adaug ca acestui segment de munca ii corespund o serie de privatiuni pentru acel lucrator: sa nu paraseasca localitatea, sa fie gata oricand , fie zi, fie noapte, pentru a se deplasa undeva, unde a avut loc o fapta grava, sa mearga in locuri nu tocmai placute – ci, dimpotriva, sordide – unde intalnesc oameni de o anumita calitate. Pe cale de consecinta, si cei recrutati pentru a deveni procurori criminalisti trebuie sa aiba – si nu spun un cuvant pretentios – vocatie pentru aceasta munca.
Relatiile cu politia
– Acum un an, va intrebam daca au existat scurtcircuitari in relatiile dintre Politie si Parchetul de pe langa Judecatoria Ploiesti…
– Imi aduc aminte despre acea discutie, si chiar am organizat o serie de intalniri pe aceasta tema. S-a dovedit ca, in unele cazuri, lucrurile se adevereau. Repet, in unele cazuri, iar acest lucru era consecinta necomunicarii dintre cele doua parti. Nu era o chestiune de rea-vointa, ci determinata de faptul ca, atat la Parchet, cat si la Politie, erau angajati tineri lipsiti de experienta, nu profesionala, ci in ceea ce priveste relatiile inter-umane. Sigur, acum nu pot sa ma hazardez in a spune ca aceste relatii sunt <
– Va referiti la Parchetul de pe langa Tribunalul Prahova ?
– Da, fiindca atat timp cat lucrezi la o institutie, nu spun ca trebuie neaparat sa-ti aperi oamenii, dar macar sa-i sprijini in demersurile lor. Or, daca se procedeaza, sau, mai corect spus s-a procedat invers – punandu-se piedici – ei, procurorii, s-au simtit timorati, incorsetati.
– Azi, se mai poate vorbi despre astfel de piedici ?
– Nu, fiindca lucrurile au intrat pe fagasul normal. Este o cu totul alta atmosfera, lucrurile au intrat pe fagasul firesc.
Fl. TANASESCU
