Dinu Sararu
Revin iar – impresurat de amintiri care de o buna bucata de vreme, cum se intampla la batranete, roiesc in jurul meu ca albinele, toate din anii copilariei, petrecuta in alt veac (!) intr-un sat din Oltenia de sub munte – revin, zic, asupra unei chestiuni consacrate, intre cele doua razboaie mondiale, in parlament si in presa politica si culturala de asemenea, drept “chestiunea taraneasca“ .
Amintirile imi aduc inaintea ochilor mintii lumea taraneasca de odinioara si nu-mi vine sa cred cand constat ca acea lume n-a pierit inca, sunt mai bine de trei sferturi de veac de atunci, n-a pierit, vreau sa zic, plugul de lemn cu sapa de fier si roti de lemn, tras de doua biete vaci costelive, n-a pierit saracia, n-a pierit Odihna la camp imortalizata dramatic de Corneliu Baba in acel tablou zguduitor, avand in centru un grup de tarani sleiti de munca sub soarele nemilos, ingramaditi pe o cerga la capatul unei araturi. Acum doi ani, am intalnit la Valeni, in Olt, doi frati, unul intr-a intaia, celalalt intr-a treia, care venisera la scoala cu un singur ou fiert pe care aveau sa-l imparta o jumatate cel mic, in prima recreatie; cealalta jumatate cel mare in recreatia a doua, el mai putea rabda pana atunci. In 2006 ! Parca vad coperta romanului lui Zaharia Stancu, Descult, de la inceputul anilor cincizeci, infatisand nesfarsitul unor brazde abia rasturnate pe care stau infipte picioarele unui copil, cu pamantul cuprinzandu-i talpile si “destele” innoroite. Nu spun ca nu poate fi intalnita si o spoiala vesela de viata mai ambitioasa, nu se poate, desigur, nega, dar ea nu este decat pojghita de hartie argintata cu care o mizerie endemica tine satul romanesc inca in situatia de rezervor de mana de lucru pe plantatiile Europei, de unde, si de acolo, suntem amenintati sa fim alungati.
O nefericita coincidenta condamnabila, la Guverne si Parlament, de mai bine de 18 ani, a trimis satul romanesc in trecut, cu toata lumea lui pestrita, nici muncitori, nici tarani, cu invatatorii, profesorii si preotii si functionarii de la primarii – peste 40% din populatia tarii traieste sub cerul “civilizatiei rurale”, inca, straina de exigentele progresului social. Sa mai spun cat de greu ajunge un fiu de taran, astazi, la scolile inalte unde diplomele se cumpara cu bani ca hamurile in pravalii ?!
Intors intr-o toamna, nu prea demult, la Slatioara, sub Muntii Capatanii, unde se petrec imprejurarile toate din Trilogia taraneasca, intreb o batrana, ca sa ma aflu in vorba, nebanuind raspunsul:
– Ce mai fac taranii nostri ?
– Care mai sunt ! zice ea cu ochii lipiti de rugina padurilor Magurii Slatiorului, coborand in valuri asupra satului si in racoarea careia s-a petrecut sigur tineretea acestei femei pe care nu o pot deosebi, in amintire, de Gena lui Naita Lucean, din Niste Tarani, de acum mai bine de o jumatate de veac. Lumina ochilor ei se scalda in lacrimile putine care abia mai izvorau, stinghere si arzand ca taciunele, dupa o viata la marginea Europei.
Care mai sunt, pentru ca taranul roman a ramas doar in registrele financiare ale primariei, sarac platitor de impozite pe pamanturi cat palma, lucrate prost si putin, taranul destaranizat de socialism, dar si, mai ales, de postdecembrismul oligarhiei capitaliste ilustrat fericit de sintagma Codrul Vlasiei.
Pentru acesti tarani care mai sunt, merita sa ma bat, fiindca nimic n-a izbutit sa ma desparta de ei si merita sa ne batem toti cei care mai credem ca numele lor vine de la numele de tara pe care se intemeiaza o identitate nationala si dreptul nostru la aceasta identitate. Iar eu n-am ajuns inca, si nici nu mai am timp sa ajung la “intelegerea superioara“ a filozofiei tranzactionismului care face si simbolurile nationale – nume de tara, stema de tara, drapel – marfa de pus pe tarabele colorate ale globalizarii agresive prin care se justifica, politicianist, rolul nostru european de culegatori ai tuturor fructelor maniei.
P.S. In urma cu doua saptamani, la Slatioara, sub Muntii Capatanii, Academia Romana, Academia Oamenilor de Stiinta, Institutul de Cercetari Sociologice al Academiei Romane si sufletul impatimit de speranta al Fundatiei Nationale pentru Civilizatie Rurala “Niste Tarani” a pus bazele primei Universitati taranesti din Romania care isi va deschide portile pentru toti cei ce cred in taranii care mai sunt, in primele zile ale lui Septembrie 2008 !
