Jupuitorii bronzului de pe statui
Exact ca stafia comunismului care bantuia Europa din ce in ce mai agresiv incepand de la jumatatea secolului al XI-lea, la capatul veacului 20 s-au infiripat si jefuitorii bronzului de pe statui in Romania, mai ales, unde, in numele dialogului social, in primii ani, mai timid, apoi, cu fiecare zi noua de democratie originala, de o violenta direct dictatoriala, grupuscule plesuve de opera si personalitate, calarind vitejeste pe valul revolutiei au inceput sa scuture de pe socluri statuile, sa le tranteasca in praf si sa joace primitiv in jurul lor, in ritmul unor dansuri grotesti care, daca stateai cu grija sa le privesti, nu puteau sa nu-ti aminteasca ritualurile legionare.
Cauzasii nemerniciei au parasit grotele neputintei si au inceput sa adreseze natiunii apeluri si mesaje amenintatoare, acuzand lumea toata, fara alegere, de lichelism si de colaborationism, izbutind sa-si faca uitate stipendiile cu care inainte, acel inainte pe care il condamnau, facusera turul Europei si chiar al Americii.
Rasfatati de noile structuri politice complexate pentru ca nici ele nu se trasesera din comunism nici pe sfert, ipochimenii au reusit sa invie o celebra zicere a poetului, dramaturgului si gazetarului Victor Eftimiu, personaj pitoresc si fermecator si, deopotriva, pamfletar greu de egalat, care a intrat in istorie si prin replici acide de neuitat;
“-M-am saturat de lichele, zisese la un moment dat Victor Eftimiu, imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, vreau o canalie!”
Ei bine, canalia s-a si prezentat, imediat dupa 1990, in capul mesei, la macabra sarabanda a jupuirii de bronz a statuilor.
N-a fost personalitate de prim rang, incepand cu Eminescu, “cadavrul din camara al culturii romane”, pana la intreaga pleiada a scriitorilor al caror nume, Sadoveanu, Camil Petrescu, Arghezi, Calinescu, Eugen Barbu, Caragiale, fireste, care a facut nu numai gloria unei literaturi, dar a dat fiinta si nationalitate si prestigiu unei intregi spiritualitati. Canalia ar fi vrut sa ramana singura, sa domine si sa dicteze, facand vid in jurul ei, pentru a nu se observa propriul vid pe care, de 19 ani, nu izbuteste sa-l faca uitat. Daca ar avea cineva numai “putintica rabdare” ca sa-i intrebe scurt: Opera, monser! pe dialogantii sociali, mascati in societatea civila, grupuscularii, autoimputerniciti sa puna note si sa dea verdicte unei intregi societati si culturi, va vedea ca la subtioara lor nu sta ascuns niciun roman, nicio antologie poetica, nicio piesa de teatru, monografie literara, plastica, muzicala etc, etc, nimic nimicuta sarmanii, in afara ambitiei de a bloca televiziunile la ore de varf cu afurisenii la adresa celor care nu pot fi scosi cu niciun pret din istoria culturii romanesti.
Din nefericire, jupuirea de bronz a statuilor n-a nascut nicio opera, nici macar o brosurica.
Si iata-i pe califari apropiindu-se de 60 de ani, trecand de ei, vlaguiti de neputinta, scofalciti, incrancenati, intunecati, ridati, cu buzele tivite de ura, cu barbile flocoase albite inutil, agatati fals aristocratic de lavaliere pleostite, gata sa fie pusi in cuierul cu haine vechi.
Dar portretul canaliei din zilele noastre abia ramane sa fie facut.
