Elena Cantacuzino VIII
Dar alti nori negri se strangeau si nici macar Doamna Elina nu-i banuia. Pricina era acum chiar in neamul ei. Duca Voda era prielnic Cantacuzinilor, ba chiar dorea prietesugul cu ei. Dar lui Serban, cel plin de „pohte” de avere, de putere, de femei, i-a cazut cu tronc sotia lui Voda . Doamna Anastasia, era tanara, frumoasa si rasfatata. Tatal ei fusese Eustratie Dabija Voda, care statuse in „scaunul Moldovei” pana la moartea sa (1661-11 sept. 1665) si care fusese mult iubit in tara fiindca era indurator cu poporul si „bea vinul cu vadra”. In pragul mortii voievodului, sotia sa, teribila doamna Ecaterina, o marita pe Anastasia, singurul copil, o adolescenta, cu mai varstnicul, dar foarte bogatul boier Gh. Duca si cu relatiile Dabijoaiei si cu banii lui, ii urma la tron socrului sau. Anastasia se vazu doamna a Moldovei (1665-1666 si 1668-1672). La Stambul, asteptand ca sotul ei sa capete un nou tron, l-ar fi vazut poate pe chipesul si falosul Serban.
Oricum, in noiembrie 1673, ajunsa doamna a Tarii Romanesti, Anastasia a inceput sa-l caute si nu dupa multa vreme au ajuns sa se iubeasca. Cum pleca Voda prin tara, acoperita de maica-sa, ea se urca in butca (trasura mica) doar cu un vizitiu de credinta si batea de zor drumul spre Draganestii din Prahova. Nici nu ajungea pana la curtile de acolo, ca Serban ii iesea inainte si daca era vremea neprielnica o aducea la un mic conac de vanatoare al sau, iar daca vremea era frumoasa si calda se opreau prin luncile Prahovei unde se dezmierdau „dupa pofta inimii”. Pana cand intr-o zi, cineva i-a parat domnitorului pe cand acesta se afla in ospetie la credinciosul lui boier Cocorascu, la curtile acestuia de la Cocorastii Grind (Prahova). Voda s-a infuriat si a inceput sa racneasca. Din fericire, Dabijoaia a auzit si a inteles prima si indata a trimis un calaret de credinta la Draganesti. Mai tarziu, dupa ce s-a saturat de urlat, domnitorul a cerut sa i se infatiseze doamna, dar din odaile acesteia a venit soacra lui cu o falca-n cer si una in pamant. L-a ocarat cum i-a venit la gura si l-a facut uituc, mintindu-l precum ca doamna, cand n-a mai putut sa doarma de galagia chefliilor i-ar fi cerut lui voie sa plece la Bucuresti, la Curtea domneasca.
Voda a crezut-o doar pe jumatate si a trimis un armasel cu oamenii lui sa-i prinda si sa-i aduca la Cocorasti pe cei doi ibovnici. Pe doamna n-au mai gasit-o la Draganesti, dar l-au adus in fiare pe Serban Spatarul. L-au pus la „cazne”, dar el, tare, n-a marturisit nimic si l-au bagat la inchisoare.
Noua prigoana impotriva Cantacuzinilor n-a mai fost atat de groaznica: Mihai, Matei si Iordache au izbutit sa ia drumul Brasovului, prinzandu-l doar pe Constantin si inchizandu-l. De averile lor nu s-a mai atins nimeni si doamna Elina a ramas sa le pazeasca. Dupa cateva luni, cu ajutorul Dabijoaicii, care-o tinea in mare cinste pe Elina, dupa vreo cateva luni au izbutit sa-l faca scapat pe Serban, care a si fugit la Stambul. Pe Constantin l-a eliberat chiar domnitorul si l-a pus din nou in dregatorii, ba chiar l-a trimis in Moldova sa cumpere o mosie, vecina cu mosiile sale.
Doamna Elina insa era tare mahnita; acum nu mai putea da vina nici pe intrigile neprietenilor, nici pe rautatea oamenilor, ci numai pe fiul ei Serban. Tot ea a bagat de seama ca pe Duca Voda il atragea mai mult tronul Moldovei, unde mai domnise si unde avea intinse mosii. Atunci, la pungile de galbeni pe care Duca le trimitea la Stambul, a mai adaugat si ea altele. Ba chiar l-a rugat pe protectorul ei patriarhul Constantinopolului, sa vie la tron un om prielnic Cantacuzinilor, dar nu din neamul lor.
Rugamintile si dorintele i s-au implinit numai pe jumatate. In primele zile ale lui decembrie 1688, Gheorghe Duca a fost mutat pe tronul Moldovei si in locul lui a fost adus chiar fiul ei, Serban.
Serban Cantacuzino a domnit un deceniu intreg si a murit in scaunul domnesc (la 28 octombrie 1688). Doamna Elina n-a mai apucat sa-i vada sfarsitul murind un an inaintea lui (1687), dar s-a mahnit mult si de ce a vazut in aceasta domnie. Serban Voda era un om plin de temperament si primul gand, la inceputul domniei, a fost sa-i nimiceasca pe toti dusmanii, stiuti si nestiuti. Cu toate mustrarile mamei sale, el i-a judecat si taiat pe acei din tabara Balenilor pe care i-a prins, pe altii i-a pus la „cazne” pana au marturisit tot, le-a luat averile. Un cronicar asemuia domnia lui Serban Voda cu o mare furtuna cu tunete si trasnete care s-a abatut asupra Tarii Romanesti. Se mai mangaie doamna Elina ca fiul ei mai facea si fapte bune. A ridicat han mare in Bucuresti spre indestularea calatorilor. A ctitorit manastirea Cotroceni si a pus sa se traduca si sa se tipareasca prima Biblie romaneasca, care avea sa-i poarte numele.
Pe doamna Elina o ingrijora faptul ca Serban, acum avand si puterea, voia sa ia din mosiile fratilor lui. Dar n-a putut trece peste mama sa. Ea a mai scris inca doua diete, pilde de intelepciune si de dreptate, de invataturi morale, da si „carte de blestem” pentru cei ce i-ar incalca poruncile. Socotind ca a pus totul la cale, s-a hotarat sa mai faca un lucru neinchipuit pentru o femeie – sa mearga la „locurile sfinte”. Insotita de fiul ei Mihai, ea a plecat in pelerinaj (hagialac) la Ierusalim, apoi la Nazaret si Bethleem, unde s-a inchinat si s-a rugat. A fost astfel prima hagita dintre romance si a trebuit sa mai treaca mai bine de un secol si jumatate pana sa apara o a doua. La intoarcere a aflat ca Serban Cantacuzino Voda ridica iar pretentii asupra averilor fratilor lui si chiar doreste sa intre in stapanirea palatului de la Filipesti.
Atunci ea se ridica darza impotriva fiului ei. Intr-un ultim document ea scrie ca acesti fii mai mari, raposatul Draghici si Serban, au primit inca din timpul vietii postelnicului, cu ocazia insuratorii lor, tot ce li se cuvenea din averea parinteasca. Cei patru, mai mici, au primit doar putin, cat sa-si duca viata. La moartea ei vor primi tot ce li se cuvine, dar pana atunci averea ramane a ei, cu palatul, cu pamanturile, viile, morile, satele, tiganii, ca ea sa nu ajunga pe la usi straine. Iar la moartea ei, la Filipesti va ramane Constantin. Si totul s-a legat cu grele blesteme.
A murit, impacata, la 2 martie 1687, in varsta de 76 de ani.
Multe condeie, de atunci si de mai tarziu, au scris despre aceasta minunata femeie, dar niciunul atat de frumos si de adevarat ca Nicolae Iorga.
Paul D. POPESCU
