Jupanese si jupanite prahovene (III)
Au fost multi mari boieri care „au tinut” doua, trei sau chiar patru sotii, niciunul necautandu-si noua nevasta in randul vaduvelor decat daca acestea erau foarte frumoase sau foarte bogate.
Marele ban Ghica Dumitrache, care a trait in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si primii ani ai secolului al XIX-lea, a avut, cu trei sotii, 22 de copii, dintre care 14 au ajuns la maturitate. Cand se nastea fiica lui cea mai mica, fata sa cea mai mare era pe cale sa devina bunica. Erau nenumarate cazurile in care nepoatele erau mai in varsta decat matusile lor.
Au fost si destule jupanese si jupanite care n-au impartasit – unele fara voia lor – soarta celorlalte.
Manastirea era un bun refugiu, dar si un loc de izolare, de „scoatere din lume”. Acolo ajungeau, de regula, fiicele unor boieri saraciti, fara niciun fel de zestre si fara calitati personale deosebite, pe care „nu le cerea” nimeni. Erau boieri care aveau avere bunicica, dar nu suficienta pentru a inzestra trei patru fete si tot atatia baieti. Si atunci, sacrificau una, doua fete, uneori si cate un baiat, dandu-i la calugarie. Alteori, calugarirea venea ca o pedeapsa aspra pentru fetele care „greseau”, pentru cele neascultatoare etc.
In functie de firea jupanitei si de conditiile in care se facea „iesirea din lume” era si reactia ei fata de schimbarea statutului si a vietii. Unele se duceau la manastire resemnate, adesea bucuroase pentru ca scapau de nesiguranta si de situatia lor umilitoare. Altele erau disperate, se impotriveau, se rugau, implorau, uneori nu se adaptau si – mai rar, e adevarat – mureau curand sau isi puneau capat zilelor.
Desigur, si in manastire viata lor era mai buna decat a calugaritelor venite din randul taranilor. Nu erau puse la muncile cele mai grele, iar cele care stiau ceva carte promovau in conducerea manastirii.
Unele se duceau de buna voie si cand aduceau cu ele manastirii o „zestre” (mosie, vie, moara sau o suma mai mare de bani) primeau in proprietate viagera o chilie mare, cu mai multe incaperi, primeau alimente din destul, aveau patru-cinci maici si „surori” in „ascultare”. Cele mai multe dintre ele ajungeau repede starete.
O alta cale a jupanitelor de a scapa de soarta lor grea era „fuga”. Ea se realiza numai cu complicitatea unei rude a fetei sau a unei doici sau servitoare. Era insa o cale tare nesigura, caci daca, apoi, complicele ii „vindea” tatalui sau, acesta ii prindea „asupra faptului” fugii, pretendentul era ucis, iar fata – calugarita. Uneori, cand fuga reusea, dupa ce fugarul reusea sa „o strice” pe jupanita, se plictisea de ea si o abandona, adesea chiar „cu burta la gura” si atunci singura salvare era manastirea. Alteori, in aceleasi conditii, fugarul trimitea emisari la familia fetei, declarand ca este gata sa o ia in casatorie si sa „acopere rusinea”, daca i se dadea cutare sau cutare zestre. De cele mai multe ori santajul reusea.
„Despartenia” (divortul, cum am zice astazi) nu rezolva nici ea problemele jupaneselor. Mai intai, ca femeia nu putea cere despartirea de barbatul ei sub niciun motiv, nici batranetea sotului (si deci impotenta) nici adulterul nu constituiau motive de despartire. In schimb, boierul putea cere „despartirea” invocand sterilitatea sau adulterul (de cele mai multe ori inventat) al jupanesei. Cum si ei obtineau despartirea destul de greu, trebuind sa ajunga pana la mitropolit si sa impinga bani multi, preferau sa-si neglijeze sotiile si sa-si ia o „tiitoare” (ibovnica) sau sa-si consume energia sexuala cu roabele. Aceasta se facea in casa, in vazul tuturor, mai toti boierii avand cate o roaba tanara la „iatac” care-l slujea si-i incalzea patul. Si, de cele mai multe ori, acest lucru se petrecea chiar in casele lor, in vazul lumii. Desigur, jupanesele erau geloase (unele si cu o nuanta de usurare, pentru ca mai scapau de insistentele erotice ale sotilor), dar nu puteau nici macar sa deschida gura. Cand ibovnica era o taranca de pe mosia lor sau o roaba, se mai razbunau pe ea suduind-o sau chiar lovind-o, stiind ca sotul nu se va supara, daca nu-i strica „boiul” (fata), ori fundul, ori alta parte care ii placea lui s-o dezmierde.
Desigur, cate odata un boier voia sa se recasatoreasca cu alta jupanita tanara, frumoasa, bogata, dar sotia lui nu se grabea sa moara si atunci trebuia sa fie nitel ajutata intr-un fel sau altul sa faca acest pas. Si se facea o inmormantare „frumoasa”, iar dupa 40 de zile avea loc o noua casatorie.
Au fost desigur si exceptii fericite. Se intampla, uneori, ca un boier bun la suflet si luminat la minte sa se insoteasca cu o jupanita inimoasa, cu picioarele pe pamant. Cei doi soti ajungeau repede sa se iubeasca, sa se pretuiasca si sa se respecte reciproc. Aceste femei puteau sa-si dezvolte personalitatea, sa insemne ceva pentru familia lor si nu numai. Tocmai pe aceste jupanese le vom pomeni si noi pentru ca numai pe ele le pastreaza memoria colectiva a poporului nostru.
Paul D. POPESCU
