Cerul, oamenii şi pietrele l-au plâns, cu acelaşi glas stins în durere, pe poetul Lucian Avramescu

* „Vă las în locul cuvintelor, după moarte,  statuile lor”

Luiza Rădulescu Pintilie

Zorii zilei ce va veni nu-l vor mai găsi pe cunoscutul şi iubitul  poet şi gazetar Lucian Avramescu  la masa de scris, ci  adormit sub piatra  criptei  în care, după ultima-i dorinţă, a fost aşezat,  azi, 15 decembrie,   întru veşnicie, lângă biserica pe care a ctitorit-o , în curtea Muzeului Pietrei din Sângeru,   închinând-o Maicii Domnului.

Cuvintele sale pământene,  de-o vreme pierdute  cu totul într-o nedescifrată suferinţă, au devenit deja  slove cereşti, dar   rămân  în  multele cărţi pe care  şi-a  pus o semnătură inconfundabilă,  în sufletul şi în amintirile celor care i-au iubit poezia  şi  poemele în proză,  i-au împărtăşit ideile de gazetar aflat mereu de partea adevărului, au fost fascinaţi de sinceritatea şi căldura întâlnirilor sale cu cititorii, aşa cum  rămân în bibliotecile personale şi în cele publice care nu au încă lacătul la uşi  şi vrem să credem că se vor găsi şi  în paginile  manualelor de limba română care-i vor  afla  neîntârziat  cuvenitul  loc…

În ziua ultimului  drum, ploaia căzută din duminica stingerii sale din viaţă   a rămas în înalturi, coborând peste dealurile de la Sângeru  doar un cer mohorât şi o uşoară înceţoşare. De parcă şi cerul a vrut să plângă la fel de stins ca şi   cei veniţi să-l  însoţească mai întâi la slujba  oficiată în  Biserica  „ Adormirea Maicii Domnului”, murmurând deodată cu preoţii  „Veşnica lui pomenire”, apoi, printre meri ce  încă poartă ici-colo, între ramuri, fructe stinghere,  spre locul de îngropăciune şi, mai ales, aidoma  miilor de pietre, cu chip omenesc ori în formă de cruce, peste care părea că s-a aşezat toată muţenia lumii. Doar ritmurile răscolitoare ale marşurilor funebre interpretate de fanfară  au tulburat   întristarea  ochilor înlăcrimaţi, singurii rămaşi la vedere înapoia măştilor şi îndurerarea inimilor. În locul în care de atâtea ori  poetul Lucian Avramescu a  adunat iubitori ai cărţii şi ai muzicii, ai artei în general, dezvăluindu-şi toată lumina prieteniei şi toată căldura gazdei care îşi primeşte cu  uşa larg deschisă oaspeţii, astăzi s-au adunat, lângă catafalcul său, peste o sută de oameni  şi o „mare” de coroane şi jerbe, drept un ultim şi  cernit omagiu.

Fiindcă fiicei sale Ana Luciana, soţiei sale Giorgiana, fiului său, Arin, fratelui său, Marian Avramescu, copleşiţi sub încercarea ce le-a fost dată,   rudelor şi membrilor de familie li s-a alăturat  o „familie” mai mare  a acelora care au ţinut să fie prezenţi, dar şi a acelora care , de departe, au trimis semnul omagiului lor aşezat în flori din toate anotimpurile, cele pe care poetul Lucian Avramescu le-a iubit  cu toată fiinţa şi care i se păreau că, oricât a umblat prin lumea aceasta mare, nu sunt niciodată mai frumoase  de cum împodobesc  pădurile, dealurile şi uliţele de la Sângeru.

Unde de atâtea  ori, în casa sa muzeu  s-au aprins lumini de spirit, astăzi  s-au aprins, pentru cel care le-a dat atâta strălucire prin erudiţia, înflăcărarea , sinceritatea  şi duioşia modestiei sale,   lumânări şi candele ! Şi  ce imagine tulburătoare   aceea reflectată într-o fereastră,  în care, la un moment dat, se observă cum înăuntru  pâlpâiau, trist, flăcările lumânărilor, iar afară soarele încerca să treacă de opreliştea norilor, ca şi cum  lumina  vieţii ar fi vrut să biruiască până la urmă întunericul morţii !

Lângă zidul de piatră , pe crucea de lemn, era scris, după rânduiala creştină a numelui de botez,  numele celui plecat : Lucian Avramescu- Iordache: 14 august 1948-12 decembrie 2021. Aşezată pe o piatră cioplită frumos, o bătrânică  se închina ori de câte dinăuntru răzbatea glasul preoţilor şi, fără să spună nimic, se uită spre cer …Ca şi cum ar fi ştiut că acela e timpul în care  poetul   va trece ultima dată pragul  casei pe care a  salvat-o şi a reconstruit-o din piatră şi lemn, continuând o istorie   şi o moştenire de familie şi dându-le o nouă viaţă. Apoi,  avea să treacă, însoţit de glasul fanfarei, pe sub poarta maramureşeană,   şi să urce, însoţit de un tăcut cortegiu,  spre o frumoasă  biserică străjuită de brazi. Cântări bisericeşti  s-au revărsat peste lăcaşul devenit neîncăpător, s-au înălţat spre  luminile candelabrului şi aura sfinţilor şi s-au aşezat, cu siguranţă, în inimile celor prezenţi. „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe diavolul l‑ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale; Însuţi, Doamne, odihneşte şi sufletul adormitului robului  Tău , în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Şi orice greşeală au săvârşit el, cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă‑l. „

Însoțitor al  unor  momente de viață ale familiei, dar și al  frumoaselor întâmplări   pe care poetul Lucian Avramescu le însuflețea la Muzeul Pietrei, preotul Mădălin Moșneanu a  evocat cu căldură   personalitatea acestuia și   creația sa literară,  dar și folositoarele sale lucrări întru spirit. Ca bun și apropiat slujitor întru duhovnicie, cuvintele sale de îmbărbătare au mers către familia îndurerată, mai ales înspre  fiica poetului, Ana Luciana, cea  căreia i-a fost  nu numai iubitor părinte , ci și sfătuitor și îndrumător și care  va rămâne, mereu, spunea preotul,  veghetor și ocrotitor  în tot și în  toate, îndemnând-o să-și facă pe mai departe  tatăl mândru, urmându-și așa cum a călăuzit-o drumul.

Iar timpul  a părut, pentru o vreme,  oprit în loc, fără putinţa  însă de a se întoarce… A rămas doar timp pentru amintiri şi neuitare!Despre amintiri şi neuitare au vorbit  nu prin cuvinte, ci cu înseşi inimile lor legate  mai mult decât printr-o prietenie  şi împovărate mai mult decât de o simplă pierdere a cuiva cunoscut  atât  jurnalistul Dumitru Cârstea, fondator şi patron al ziarului „Prahova”, precum şi cel  în  al cărui mandat de primar  i-a fost conferit poetului Lucian Avramescu titlul de „Cetăţean de onoare al Ploieştiului”, Emil Calotă.  Adresându-se cernitei şi înlăcrimatei adunări, domnul Dumitru Cârstea  şi-a început  cuvântul de rămas bun spunând :” Cel care mai bine de cinci decenii a sclipit pe bolta spiritualităţii noastre naţionale, cu un talent şi o dragoste aparte pentru cuvântul tipărit sau numai rostit, ne va spune de-acum înainte, „Buni zori !” de dincolo de lumea pământeană . (… ) Dar Lucian Avramescu a fost şi va rămâne, prin opera sa, o personalitate complexă a culturii româneşti din perioada îngemănării secolului trecut cu cel în care trăim „ .Apoi, referindu-se la  „ ampla creaţie spirituală lăsată de Lucian Avramescu  posterităţii „ a vorbit despre mesajul jurnalistic al acestuia, mărturisindu-şi deplina convingere că  „publicistica lui Lucian Avramescu este şi va rămâne o foarte valoroasă şi la fel de necesară lecţie de profesionalism pentru generaţiile de azi şi mâine ale slujitorilor presei. A scris articole, comentarii, editoriale de o mare bogăţie de idei şi de o acurateţe a dulcelui grai românesc, care-l aşază în galeria marilor condeie şi a marilor creatori ai genului pe care i-a dat neamul românesc. A  conceput şi editat ziare, s-a aflat în fruntea primei publicaţii naţionale apărute în decembrie 1989, a condus prima agenţie privată de presă din România. Şi, mai presus de toate, a format mulţi oameni de presă, dintre care, în timp, o bună parte i-au întors un binemeritat gând de recunoştinţă „ (n.n-De altfel, ca o dovadă a aprecierii de care s-a bucurat jurnalistul Lucian Avramescu este şi faptul că au ţinut să-l însoţească pe ultimul drum doi jurnalişti reprezentativi pentru presa românească- Octavian Ştireanu şi Cornel Nistorescu). Emoţia cuvintelor rostite de domnul Dumitru Cârstea  a fost şi mai intensă când acesta a dezvăluit unele dintre ultimele  mărturisiri ce i-au fost făcute de  poetul Lucian Avramescu, unele cu resemnare, altele cu sufletul înlăcrimat – „Azi,  Luciana  face  14 ani. Nu m-am putut ridica din scaun ; Mă lasă mâinile, un singur deget mă mai ajută să apăs pe taste ; Mă ustură ochii, mă chinui să scriu „ – şi, mai cu seamă,  cel din urmă mesaj, prin SMS, pe 1 Decembrie, trimis „ cu o durere îmbrăcată în metaforă, aşa cum  numai el se pricepea să conceapă :La mine, literele se dau pe cartelă şi de Ziua Naţională „”

Iar cuvintelor de  încheiere   rostite după asemenea  atât de pătrunzătoare mărturisiri nu li se mai poate adăuga absolut nimic :„ Dragostea şi prietenia  noastră de multă vreme le-am numit  frăţie, de unde şi expresia de frate cu care ne adresam unul celuilalt. Adio, dar, frate Lucică, şi mă rog la bunul Dumnezeu să-ţi vegheze somnul de veci”.

Sub înlăcrimarea prezentului, domnul Emil Calotă s-a întors mai întâi la atât de cunoscutul vers eminescian din „Odă în metru antic”:” Nu credeam să învăţ a muri vreodată”… Apoi, revenit sub îndurerea momentului pe care îl trăiau toţi cei prezenţi, i-a rugat  să închidă pentru câteva clipe ochii şi să încerce să şi-l închipuie pe atât de  iubitorul de viaţă Lucian Avramescu rostind acest vers. Şi, cu siguranţă,  a spus apoi, vor avea imaginea aceluia care, în voluptatea cu care dorea să trăiască fiecare zi, nu putea rosti acest vers. Doar că Dumnezeu are mereu alte planuri… Şi, din nefericire,   din  urmă cu  aproape doi ani  , poetul Lucian Avramescu  a  început să trăiască acceptând că pentru fiecare vine un sfârşit…  Plin de sensibilitate , dar şi de   profunzimea unor idei legate  nu numai de neuitarea  poetului Lucian Avramescu, ci şi de  luminile în care merită să se afle opera lui valoroasă,  domnul Emil Calotă  a lansat apoi  ideea realizării unei „Antologii a poeziei de dragoste” semnate de Lucian Avramescu, în care acesta a excelat, spunând, printre altele că,  într-un dialog cu academicianul Eugen Simion, cunoscutul critic şi istoric literar a acceptat că, dintr-o anume perspectivă,  poetul Lucian Avramescu  ar putea fi comparat cu  poetul Nichita Stănescu şi că aceasta este o direcţie literară căreia merită să  i acorde atenţie. Deosebit de interesant şi deopotrivă de  emoţionant a fost momentul în care domnul Emil Calotă a rostit versuri dintr-o poezie pe care o consideră a fi testamentul literar al   poetului, prozatorului şi gazetarului Lucian Avramescu. O poezie, scrisă încă din iulie 2013 , intitulată „Vă las în locul cuvintelor, după moarte, statuile lor „ şi ale cărei ultime două strofe spun astfel :

„Lancrămul meu e Sângeru/Între pietrele din curte, în muzeul acesta fenomenal/Puneți-mă sub o piatră şi, dacă nu uitați,/Scrieți-mi și numele, eventual./ În colecția iubirii mele/Dacă plec,  dar n-am de gând încă,/Vă las în locul cuvintelor, vă dau în primire,/Statuile lor, un fel de bibliotecă din stâncă.”

***

”Puneţi-mă sub o piatră şi, dacă nu uitaţi , scrieţi-mi şi numele eventual „…Când clopotele au vestit clipa, împietrite au devenit  chipurile celor care l-au însoţit pe drumul spre locul de îngropăciune pe  adormitul întru Domnul Lucian Avramescu. Pietrele înseşi au devenit şi mai de piatră când cortegiul, însoţit de  acordurile funebre,  a intrat  în livada cu meri, a trecut pe lângă fântână şi s-a apropiat de biserică şi criptă. S-au văzut de departe steagul albastru bisericesc şi cel tricolor,   s-a aşezat în formaţie  garda care  avea să-i dea  onorul. Cerul însuşi a coborât şi mai aproape de pământ, dealurile pe care le-a cutreierat întreaga viaţă  poetul Lucian Avramescu i s-au strâns parcă împrejur. În biserica pe care a ctitorit-o cu atâta  patimă, lumini cereşti cădeau peste icoana Maicii Domnului, cu chip de mamă pământeană care-şi alăptează fiul, aşa cum şi-a închipuit-o, în imaginaţia-i atât de cuprinzătoare poetul, unindu-se cu  flăcările candelelor aşezate pe masa de piatră. Scaunele  cioplite după chipul celor brâncuşiene, de la Masa Tăcerii,  aşteptau parcă să se aşeze cineva venit să se roage ori doar să vadă „raiul” zidit în piatră de un  poet  care şi-a urmat visul de a  întregi Muzeul Pietrei şi cu  un sfânt lăcaş- deschis  oricărui creştin- fie el ortodox sau catolic-  până în ultima clipă a vieţii.

Când sicriul  era pregătit   să fie  coborât în criptă, purtând pe lemnul capacului ocrotirea unei cruci  din trandafiri roşii,    glasul  trompetei a dat semnalul şi salvele au răsunat peste întreaga adunare. Părea că însuşi cerul  va lăsa să cadă lacrimi ale durerii. A  lăsat însă tot plânsul  în ochii şi în inimile familiei, ale rudelor, ale prietenilor, ale celor prezenţi, ale celor care  şi-au scris  gândurile de regret şi compasiune pe  toate reţelele de socializare, semn al iubirii cu care la rându-i a fost înconjurat omul, poetul , prozatorul, gazetarul Lucian Avramescu.

Rezemată întâi de un trunchi  de măr, crucea de lemn, cu numele robului lui Dumnezeu Avramescu Lucian-Iordache  şi anii vieţii sale pământene, de la naştere până la moarte, i-a fost aşezată la căpătâi. Alături, dăltuite în  piatră funerară,  versuri din cea mai cunoscută poezie de dragoste ce îi poartă semnătura,  transformate în cântec nemuritor :„Bună seara , iubito,  pot să-ți spun  prin cuvinte/ Că puține mai sunt pe pământ lucruri sfinte/Că intră  iubiri prematur  în morminte/ Bună seara, iubito, pot să-ți  spun prin cuvinte”.

Dimprejurul criptei, aşa cum şi –a dorit,  pietrele pe care le-a iubit atât de mult îi împresoară locul de îngropăciune,  la fel  cum în cimitirul satului e înconjurat mormântul părinţilor săi.

Să ne-amintim   şi să nu uităm : „Vă las în locul cuvintelor, după moarte, statuile lor „!