Sfântul Martir Pafnutie a fost chemat din Egipt și s-a nevoit în deșert. În timpul persecuțiilor lui Dioclețian (284-305), guvernatorul Adrian a poruncit ca Sfântul Pafnutie să îi fie adus înainte. Sfântul neașteptând după aceștia de au fost trimis să îl aducă,s-a înfățișat înaintea guvernatorului pentru a mărturisi pe Hristos și pentru a primi muceniceștile cazne. Dintre soldații care l-au pus la cazne, Dionisie și Callimachi, văzând puterea cu care Dumnezeu îl ținea pe mucenic neatins au crezut în Hristos Mântuitorul ei înșiși, faptă pentru care le-au fost tăiate capetele. După aceste cazne Sfântul Pafnutie a fost aruncat în închisoare unde dintre cei închiși aduce la Hristos un număr de 40, aceștia fiind și ei martirizați prin arderea cea de vii. După o vreme Sfântul Pafnutie a fost lăsat liber, nevătămâmat arătându-se prin grijă lui Hristos, iar un creștin pe nume Nestorie l-a primit pe dânsul la sine. Acesta, împreună cu a sa familie, primind îndrumarea cea duhovnicească a sfântului, au ajuns în curând dintre cei mai râvnitori în credință, iar până într-un sfârșit au primit moartea cea mucenicească. Sfântul a fost sfătuitor și a întărit în credință mulți alți creștini care să-l mărturisească pe Hristos și pentru a primi de Dumnezeu binecuvântatele cazne. Unii fost au tăiați cu săbiile, alții arși de vii, 546 a fost numărul acestora. Sfântul însuși a fost aruncat de călăi într-un râu cu o piatră atârnată de gât, dar minune s-a arătat plutind acesta la mal cu piatra. Până în sfârșit l-au trimis pe sfântul mucenic înaintea lui Dioclețian însuși, împăratul ordonând că sfântul să fie răstignit într-un smochin.
