Aceşti doisprezece mucenici din Cezareea Palestinei s-au mutat la Domnul la anul 308, în urma persecuţiilor din timpul domniei lui Diocleţian.
Pamfil, primul dintre ei, era preot al acestei cetăţi. Se ocupa cu îndreptarea textului Noului Testament, curăţindu-l de greşelile diverşilor copişti. El însuşi copia Sfânta Scriptură şi o dădea celor care o doreau.
Cel de-a doilea a fost bătranul diacon Valentin. Acesta era o autoritate recunoscută în Sfintele Scripturi, pe care le cunoştea pe de rost.
Cel de-al treilea, Pavel, în timpul unei persecuţii anterioare fusese aruncat în foc pentru credinţa lui în Hristos.
Aceştia, după diferitele chinuri la care au fost supuşi de către guvernatorul Urban, au stat în temniţă timp de doi ani, până când a ajuns la guvernare Firmilian. Alături de ei au fost întemniţaţi cinci fraţi, care se născuseră în Egipt şi care se întorceau în ţara lor după ce fuseseră siliţi să muncească în minele din Cilicia. La porţile Cezareei, cei cinci au declarat că sunt creştini şi au fost aduşi în faţa judecăţii. Întrebaţi fiind „Care sunt numele voastre şi din ce neam sunteţi?” – ei au răspuns: „Numele păgâne date de maica noastră noi le-am lepădat şi ne-am numit în loc Ilie, Isaia, Ieremia, Samuil şi Daniil.” Întrebaţi fiind, „Care este patria voastră?” – ei au răspuns: „Ierusalimul cel de Sus.”
Cei opt mărturisitori au fost scoşi din temniţă şi decapitaţi, iar după ei a fost ucis şi tânărul Porfirie, care a încercat să îngoape trupurile mucenicilor. Pe Porfirie prigonitorii l-au îngropat de viu, ca şi pe Seleuc, care mai înainte fusese ofiţer şi care se apropiase să sărute picioarele mucenicilor.
De asemenea, tot acum au dobândit moarte mucenicească Teodul şi Iulian, care, în timpul înmormântării mucenicilor au sărutat sfintele lor moaşte.
