George Marin
Este egal. Danezii au cedat, în sfârșit, acum vreo zece minute. Este minutul 83, cred – îmi fac mea culpa că nu am marcat exact momentul, dar îi avem pe unii la Guiness Book care se ocupă cu așa ceva – și „galbenii” pasează între ei. Nu este nimeni în tribună – mă rog, nu este aproape nimeni, acolo sunt rezervele și jurnaliștii – dar imaginația mea nu poate să stea cuminte acasă. Visează tribune revărsându-se de oameni. Ai noștri pasează încontinuu între ei și imaginația clamează singură: Oleeee! Altă pasă: Oleeee! Și alta: Oleeeee! Și încă una: Oleeeeeee! La nesfârșit: Oleeeeeeeee. Dar unde e taurul? Condițiile de corida sunt îndeplinite: antrenorul danezilor este spaniol, oamenii lui au tricouri roșii. Adevărat, au șorturile albe, dar și albul acesta îmi închipuie batistele albe din arena spaniolă care se flutură când taurul este slab, fricos și nu are chef să se enerveze pentru a fi ucis mai spectaculos. Șorturile albe nu flutură absolut de loc, abia se scutură doar în permanentă alergare ușoară, pentru că la Ploiești este frig. Câmpanu și cu un danez au înghețat pe marginea terenului, apoi pe bancă așteptând să intre în joc. Păi, când să intri? Nu auzi? Oleeee! Și iar: Oleeee! Și încă: Oleeee! Jocul merge de la sine. Mingea este numai la noi, fără cea mai mică șansă de aut, corner, șut sau fault. Jucăm perfect! Am timp să privesc notițele pe îndelete. Se aude sunetul făcut de pielea ghetei lovind piele mingiei: poc! Poc! Poc! Poc! Aha, sunt pase scurte. Nici nu trebuie să privesc. În acest caz, e doar Ole! Ole! Ole! Deodată, alarmă! Al șaselea simț, cel care adulmecă golul sau vreo situație periculoasă, trage semnalul. Sunt trei danezi – tauri b(ă)legoși – dincolo de linia de centru, în terenul nostru! Din fericire, mai sunt doar vreo douăzeci de secunde din cele patru caraghioase minute de prelungiri – le ce-or mai fi folosit? – dictate de gruzinul de 40 și de ani.
Ei, acesta, cu arbitrul, este un capitol aparte. Păi bine, măi gruzinule! Înțeleg să ne bateți măr la rugbi, înțeleg să aveți un munte de două ori mai înalt decât Moldoveanu al nostru, dar să nu dai penalti la Mățan? Asta nu o mai înțeleg. De ce nu dai, mă, penalti? Pentru că e abia minutul 10? Ei, hai, bine, că n-o fi fost. Ba chiar n-a fost. Dar să nu dai penalti la Costache? De ce să nu dai, mă? Pentru că nu a trecut nici măcar un minut de la precedenta fază? Bineeee! Să zicem că și aici ar fi și n-ar fi. Formulez astfel ca să nu îl supăr pe Shakespeare, care folosește prezentul, nu condiționalul, ca mine. Eu folosesc condiționalul doar ca să îi fac hatârul georgianului și cui l-a delegat cu fluier cu tot. Dar mă supăr tare când văd că georgianul nu dă penalti la Mățan, la driblingul acela la care i-a încolăcit danezului linia de tușă de picioare. Ăla da taur, pe lângă piticul Mățan! Și să nu zic mai multe că explodez când oferă penalti danezilor la un fault făcut în afara careului. Un fault pe care și unul cu orbul găinilor îl putea vedea că a fost dincoace de linie. Apoi, ca să dreagă busuiocul, îl dă afară pe un danez. Săru’mâna, coane, nu ne trebuie, deși pomana o fi bună și ea câteodată! Dar dacă musca îți bâzâie pe căciulă, măi arbitre, măi… Și mă mai întrebam înainte de meci, singur, ca prostul, de ce fluieră George Vadașkoria ăsta la meciuri de tineret când el este aproape de pensia fotbalistică! Așa, ca să se simtă și el bine la finalul carierei.
Meciul a trecut, nu știu cât va mai dura bucuria calificării la turneul final al Campionatului European de U21, de anul viitor, dar, acum, la cald – meciul abia s-a terminat – trebuie să spun că așa cum au jucat ai noștri, cu ardoare, îmi doresc să văd jucând mereu echipele României. Echipele! Toate! Da, ai noștri au jucat bine, chiar dacă musiu Costache, autorul golului, ne-a arătat de ce nu joacă cu regularitate la Dan Petrescu. Ai noștri au jucat bine, chiar dacă au trimis multe centrări pe sus. Au băgat de seamă, oare, că fazele trimise pe jos au fost cele periculoase? Ai noștri au jucat bine chiar dacă șutul la poartă a fost cam rar. Ai noștri au jucat bine, chiar dacă danezii au lăsat senzația că scopul lor a fost să nu piardă și au fost cu gândul la meciurile lor de la echipe, în sfârșitul de săptămână care urmează. Ai noștri au jucat bine, grosso-modo. Cel mai bun, în opinia mea, a fost Moruțan, răsturnând amintirea tristă a acelui tricou scos și aruncat pe teren după ce a marcat un gol care ar fi trebuit să ne ducă la un turneu final U19, dar care a adus o eliminare a sa, a lui Moruțan, și eliminarea echipei, deschizând Ucrainei drumul spre gloria supremă. A fost tot aici, la Ploiești. Bună revanșă pentru Moruțan. Și rapidă maturizare. Bravo!
