Andrei Nicolae,
deputat PSD Prahova

Încărcați de emoții, dornici de nou, copleșiți de vechi, dar cu zâmbete angelice, astăzi, mii de copii, profesori și părinți încep școala. Dincolo de speranțele de mai bine și de idealuri către care tindem cu toții se ascund eforturile fiecăruia pentru mai binele său și al celor care vin după el.
Între timp, statisticile crude ne spun tot mai des în ultimii ani: că suntem pe ultimul loc din UE la consumul de săpun, pastă de dinți sau hârtie igienică; dar și că suntem pe primul loc în ceea ce privește rata nașterilor în rândul adolescentelor, procentul la nivel național este de 12,3%, mult peste media europeană, de 4%, și că România ocupă locul 1 în Europa și locul 2 mondial la rata de avorturi.
Mai mult decât atât, un amplu studiu asupra consumului de alcool, tutun și droguri în rândul tinerilor din țara noastră, la care au participat peste 10.000 de adolescenți și părinți, a fost făcut public de curând, iar concluziile acestuia sunt absolut îngrijorătoare. Adolescenții români se situează pe primele locuri în Uniunea Europeană la dependența de nicotină, peste jumătate dintre ei făcând abuz de alcool la o vârstă foarte mică și experimentând de asemenea consumul de droguri. Cauza principală indicată de aceștia: anturajul și presiunea din mediul virtual.
Ce-i de făcut? Cum mai putem noi pretinde că ne construim o viitoare generație, fizic și psihic sănătoasă, ignorând aceste date reci? Este imposibil, fără o resetare a întregului ecosistem de educație.
Așa cum arată societatea noastră, la nivel mondial, nu doar aici pe plaiuri mioritice, lupta părinților pentru copiii lor se dă între așa-zisul „antrenament pentru școala vieții” și adevărata pregătire pentru viață. De cele mai multe ori, cei care termină doar școala vieții sfârșesc fie prin a face câțiva ani de “specializări” privative de libertate, fie captivi în plasa unor personaje toxice, fapte ce le perturbă aproape iremediabil parcursul vieții, devenind o sursă permanentă de frustrări, violențe și dependențe, care din nefericire se vor răsfrânge apoi asupra propriilor lor copii. Pare o spirală ce nu poate fi ruptă. Așa este, ea nu poate fi ruptă individual, ci doar printr-un efort colectiv.
Părinții adorm și se trezesc cu gândul la copiii lor, își doresc pentru ei tot binele, să fie educați, să realizeze mai mult decât ei, să fie manierați, să fie exemple care să le lumineze viața și să-i facă mândri. Mulți dintre ei ce fac îndată ce ies pe ușă? Folosesc un limbaj vulgar în orice context, îndeosebi în trafic, nu arată nimănui respect, fac excese de alcool și se jignesc în fața copiilor, se agresează și agresează alți părinți sau pedagogi, desconsideră orice instituție și afirmă cu tărie că regulile sunt pentru proști. Apoi pasează profesorilor responsabilitatea educației.
Statul clamează că vrea generații pregătite pentru provocările tehnologice ale viitorului, că-și dorește creșterea natalității și cetățeni educați. Dar nu reușește să se ancoreze în realitate, să stabilească ținte educaționale bazate pe cercetări serioase, să cadă de acord asupra unui pact transpartinic în ceea ce privește sistemul de învățământ de la grădiniță la post doctorat și se rezumă la discuții despre salarizări, evaluări și întocmiri de rapoarte. Apoi pasează profesorilor și părinților orice responsabilitate.
Biserica vrea ca tinerii să-i fie mai apropiați și să nu-și piardă valorile morale, dar evită să pună degetul pe rănile care dor, consideră tabu subiecte care pentru adolescenți sunt uneori întreaga lor lume și nu vine cu răspunsurile așteptate de noile comunități intens urbanizate. Apoi pasează statului, profesorilor și părinților orice responsabilitate.
Tinerii, elevi sau studenți, țin lumea în mână – la propriu, pentru că fiecare smartphone e un adevărat univers informațional – și pe cât de inteligenți și intuitivi sunt pe atât de repede se plictisesc, renunță și intră în depresie. Apoi aflați în lipsă de modele autentice de urmat sau prinși în mrejele autosuficienței, evident dau vina pe toată lumea pentru orice eșec. Deși Marin Preda părea poate prea aspru când decreta că „tinerețea e o trufie, rareori o valoare” se pare că astăzi superficialitatea și goliciunea sunt pe punctul de a deveni reguli de promovare și nu excepții.
Din punctul meu de vedere, acești patru actori trebuie să re-învețe să colaboreze pentru ca lucrurile să reintre pe făgașul lor normal și pentru ca generațiile ce vin să nu-și piardă umanitatea și sensul de a fi. Cei patru: familia (părinții, părintele sau tutorii), copiii (preșcolari/școlari/liceeni/studenți), statul (prin instituțiile de învățământ, dar nu numai) și biserica (indiferent de cult), trebuie să comunice și să acționeze altfel. Sunt convins că o soluție miraculoasă nu poate apărea peste noapte și că nu va putea o singură persoană să schimbe starea de fapt, dar printr-un efort comun cu siguranță vom putea trasa un parcurs mai bun.
Cred că e momentul să ne uităm cu atenție la ceea ce ne spun cercetările sociologice. Să nu mai pasăm cartoful fierbinte dintr-o mână în alta. Să analizăm ceea ce au făcut alte comunități în lume când s-au confruntat cu astfel de probleme. Să acceptăm realitatea așa cum este ea, să ne așezăm la masa dialogului și fără orgolii, fără patimă, fără dezbateri politicianiste să decidem asupra unui plan pe cel puțin 20 de ani în ceea ce privește învățământul în România. De la legislație la practică, de la preșcolar la doctorand, de la teorie la execuție, de la manuale la economia reală, de la principii la birocrație, absolut totul trebuie așezat în armonie pentru ca societatea noastră să aibă șansa unui viitor pe măsura idealurilor pentru care înaintașii noștri s-au sacrificat.
Îmi doresc să avem cu toții înțelepciunea, curajul și răbdarea pentru a face tot ceea ce este necesar pentru copiii noștri și le doresc tuturor, elevi, părinți și profesori deopotrivă, un nou an școlar cu reușite!