Intrebarea, pe care mi-o adresez in titlu, ar putea primi un raspuns brutal. Scurt si imediat, care sa ma lase mut: am avut vreodata vocatia gloriei? Mandrie si semetie de neam? Descumpanit, rascolesc anii mei scolari, petrecuti, e drept, in perioada comunista. „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie/ Tara mea de glorii, tara mea de dor?/ Bratele nervoase, arma de tarie/ La trecutu-ti mare, mare viitor!”. Parca asa recitam, mandru, la serbarea de sfarsit de an scolar. In Scrisoarea a III-a, a aceluiasi mare clasic, Mircea cel Batran, privit cu o superioritate saturata de sine de Baiazid, vantura cu ostenii lui pleava armiei straine. Ce mandru era copilul din mine care imagina scena luptei. Imi insufla mandria de neam geniul tutelar al poeziei romanesti, Mihai Eminescu. Nu propaganda bolsevica, ci opera innobilata de patriotism a poetului din Ipotesti.
Ma uit in jur, intr-o zi de toamna care ar trebui sa recicleze candori sufletesti, sa reaseze in pervazul ferestrei lampile gutuilor care bat, ca aroma, toate esentele parfumate ale lumii. Mangai cu privirea un Bucuresti care, dincolo de pacatele lui, decupeaza vizual insule de arhitectura veche unice in Europa, strazi linistite cu castani care depun pe asfalt epistola aramie a vietii lor de o vara, memento mori relativ, fiindca primavara va aduce un alt avant al sevelor, ma sui cu privirea in clopotnite si iau marturie a credintei vechi catapetesme de biserici neatinse niciodata de tancul demolarilor. Si, totusi, un sentiment apasator persista. O tristete fara seaman ma cutreiera si nu-mi da pace. Ce se petrece cu noi? Incepem sa nu mai fim tara, sa nu mai avem constiinta nationala, sa fierbem intr-o oala cu zemuri de imprumut in care substanta firii noastre nu se mai regaseste. Nimeni nu mai respecta pe nimeni, ii privim cu dispret pe cei de langa noi si murdarim, pe cat se poate, tot.
Strada, se plange cineva, a ajuns jungla. Politica e mana in mana cu mafia. Televiziunile ne indeasa pe gat continuu personaje pe care ieri n-ai fi dat doi bani. O tarfa din Braila anunta ca va candida la sefia statului. E, pana la urma, un gest democratic. Lumea va stramba din nas la norii de streptococi pe care-i degaja o fiinta tavalita prin toti boschetii si prin cabinele de TIR. Nu-i asa! Personaje sinistre, de-o incultura crasa, de-un grobianism ametitor si amenintator s-au suit deja in varf, printr-o simpatie si-o complicitate de drojdieri care voteaza amuzati tot ce-i mai dezgustator intr-o natie. Media nu mai anunta nimic important. N-am mai descoperit nimic, ca popor creator si insetat de progres, un atom, un remediu la o boala, n-am trimis o racheta in cosmos si n-am selectat o rasa de gaini care sa faca un ou in plus fata de cele livrate de genetica mondiala. Stirile despre noi sunt plate, fara stralucire, nu impresioneaza pe nimeni, iar daca atrag atentia cuiva e prin incarcatura negativa. Presedintele insusi zice ca suntem un popor de mana a doua si nici macar nu minte. Uita sa spuna doar ca a cotizat vartos la aceasta declasare. Stirea zilei e ca una Monica, fosta purtatoare de lenjerie pe scenele de moda, a coborat dintr-o limuzina luxoasa in nu stiu ce oras al lumii, iar manelistul Salam castiga pe zi cat cinci sute de zilieri cu sapa. Gigi Becali, apostol mai nou al lui Basescu, deschide sapte emisiuni de stiri zilnic proclamand idiotenii hahaite sau strigand porcarii la adresa ziaristelor. Pinalti, gras la punga si cu grasime pe creier, e vedeta Moldovei. Niciun om cu stralucire reala nu mai clatina balta mediocritatii care a cuprins totul. Niciun academician nu se mai zareste pe undeva, nu mai ia cuvantul, de fapt nu i se mai da cuvantul. Academia nu face rating, universitatea e un subiect doar cand studentii ies in strada si nu mai ies de cand barurile au inlocuit bibliotecile si salile de lectura. Cercetarea e muta, economia nu mai produce surprize, artistii – inghesuiti in saracie – nu mai sunt pe gustul vulgului. Avem cel mai mic numar de nasteri din ultima suta de ani si cea mai mare bejenie – circa trei milioane de romani s-au volatilizat in patru zari, alungati de mizeria morala si saracia de acasa. Unde sa mai gasesti iluzia ca suntem un popor demn de stima si insetat de maretie? „La trecutu-ti mare, mare viitor” zicea poetul. Care viitor? Peste un timp, nu indelungat istoric, vom disparea ca natie, spun viitorologii. Nu, domnilor cercetatori ai zilei de maine. Am disparut deja. Bravura inaintasilor a ramas in poeme pe care nimeni nu le mai citeste, gloria eroilor neamului a murit odata cu schilodirea sperantei ca aici se mai poate face ceva. O armata de hoti, primitiva dar bine antrenata, ne stapaneste si sunt slabe sperante ca vom mai avea vreodata puterea sa ne eliberam.
Lucian AVRAMESCU
