O anumita filosofie, pe care a trebuit sa o studiez in vremea liceului de altadata, ne impunea sa retinem – pentru viata noastra cea de toate zilele – si lupta contrariilor, in care binele si raul se aflau la baza respectivei teorii. Ca urmare, in viata noastra de-atunci si de acum, am remarcat foarte multe situatii aflate intr-o zona „nevazuta” a lucrurilor. Adica ar face parte dintr-o filosofie – sa-i zicem – a extremelor dispuse, la randu-le, intr-o anumita dialectica. Si chiar s-ar putea spune ca distanta dintre binele si raul filosofic ar fi egala cu cea dintre pesimism si optimism, dintre lenes si harnic, dintre rai si iad, dintre agonie si extaz etc. etc. etc.
Probabil, cititorul nu banuieste de ce fac filosofie pe caldurile astea si, pentru a-l lamuri – deci pentru a nu mai bate campii – ma voi referi, concret, la una dintre intamplarile fierbinti ale acestor zile – incarcerarea cunoscutului „actor” Gigi Becali. Nu vreau, insa, sa se creada ca il apar sau ca i-as dori sa nu mai vada lumina zilei nu stiu cati ani. Filosofia cu care am inceput si legarea ei de „Cazul Becali” vor sa ilustreze, daca mai era necesar, ca viata noastra – a oricaruia dintre noi- se afla intr-o permanenta stare dialectica si ca, de multe ori, trecerea de la o situatie insorita (chiar si pe timpul noptilor) la una dezastruoasa se poate face doar in cateva ore.
Exemplul cu Becali este concludent; el, foarte recent, a fost pe Muntele Athos, ne-a vorbit despre Imparatul sau care-l ocroteste si pe care-L slaveste, despre binele pe care-l face unor semeni de-ai sai. Dar sunt, toate acestea, suficiente pentru a fi recunoscut si, fireste, apreciat ca o persoana corecta? Cazul sau ne-a demonstrat ca nu!
N-as vrea, acum, s-o fac pe filosoful, pe inteleptul, pe sfatuitorul altora, despre cum trebuie sa procedeze. Dar evenimentul cu pricina ne obliga – nu doar pe mine – sa meditam putin la acea distanta dintre Muntele Athos si… carcera, dintre „Palat” ( cum isi numea Becali locuinta) si puscarie ! Si asta deoarece avem prea multi politicieni, prea multi oameni din administratia de stat, din structuri de conducere, care cred doar in binele din ecuatia vesnica „bine-rau”, care nu vad decat partea plina a paharelor si sunt convinsi ca de la ei incepe si cu ei se termina lumea. Ei fac abstractie – nonsalant, de existenta justitiei (asa cum este ea, si mai buna si mai rea), de faptul ca in entropia lucrurilor, uneori, rebuturile pot dobandi o masa mai mare si te pot scufunda (nu fac nicio aluzie la vreun vapor cu capitan basescian). Spun astfel ca ar fi bine sa tragem cu ochiul, din cand in cand, la acele distante dintre extremele atator termeni…adversativi si sa ne pazim singuri de efectele acestora, pe care tot dialectica le poate evidentia pentru ca, apoi, sa le impuna anumitor organe abilitate spre… interpretare !
Si nu pot incheia decat cu un fel de filosofie crestina – indiferent de cult: cand faci numai bine, vei avea parte de binele facut! Dar cand cineva isi va baga coada in mintile tale si ti le va incurca, atunci faptele pe care le savarsesti se vor regasi, exact ca in oglinda, in viata pe care o traiesti.
P.S. Cred, totusi, ca, si in lumea de astazi, binele si raul se regasesc in…cantitati egale.
Leon CHIRILA
