Eram copil. Visam cu ochii deschisi. Planurile si proiectele mele erau idealiste. Unele de-a dreptul nazdravane, inspirate din basme. Le-am amendat in timp si le-am coborat, prin lectura si experiente de viata multiple, cu picioarele pe pamant. Altele au ramas, oricat le-am tratat impotriva inariparilor, inaripate. Chiar si azi. Convingerea mea este ca incepem sa murim cand nu mai avem planuri de viitor. Dupa 50 de ani, zice un doctor, daca te scoli dimineata si nu te cerceteaza niciun junghi, inseamna ca ai murit. Eu cred ca ai murit, indiferent cati ani ai, daca, ramanand noaptea treaz, nu-ti faci niciun plan, nu construiesti, cu mintea ta ramasa in functiune, niciun proiect pentru tine si ai tai. Daca pe coala mintii tale nu apare niciun semn hieroglific, daca albul ei nu e mazgalit de nimic, esti cu adevarat mort si chiar meriti sa fii catalogat astfel.
Cand moare o tara? Eu cred ca si tarii i se potriveste o astfel de reteta. Americanii au din nou un proiect cosmic. Sa se suie, cu bocancii lor americani si cu rachetele lor americane, pe nu stiu care stea. Japonezii cerceteaza – si baga bani seriosi in asta – daca pot inventa un sistem antiseismic. Nu poti opri cutremurele. Da, desigur, dar lasati-ne sa incercam. Ca acel spaniol care visa sa aiba toate femeile de pe pamant. Imposibil, au ras unii de el. Dar de ce n-as incerca, s-a incapatanat spaniolul care, daca n-a sfeclit-o intre timp, lucreaza inca la proiectul lui. Dincolo de haz, lumea traieste si progreseaza, incapatanandu-se in planuri si proiecte, unele hazardate. Dar hazardul a facut uneori minuni. Olandezii au un plan sa tina, prin uriase si incredibile indiguiri, marea mai departe. Evreii vor sa umple, din Mediterana, Marea Moarta, care e la 400 de metri sub nivelul marii si s-o faca vie. Parca asa am citit undeva. Chiar si in vremea comunista, Romania, agatata de niste planuri cincinale, promitea cate ceva si chiar a facut, cu pretul saraciei si foamei, irigatii, industrie, canale navigabile. Ce face azi Romania care, libera fiind – cel putin asa se zice – poate fanda nestingherita in viitor, isi poate desena inaripata ziua de maine? Nimic. Chiar nimic. Sa-mi fi scazut mie vederea? Citesc o carte daruita de stareta Manastirii Dealu despre domnitori vechi, inalti prelati, curti domnesti si ctitorii. Toti domnii autohtoni care au ocupat, un timp, scaunul voievodal al Tarii Romanesti, au ridicat un zid, o cetate, au lasat sau au ambitionat sa lase ceva in urma. Ce face cel care se autoproclama azi conducatorul statului pentru poporul lui, pentru tara lui, pentru viitor? Sunt, iata, idealist, ca-n copilarie. Eu am inca planuri, proiecte, vreau sa-mi vad mari copiii mici si nepotii mici, vreau sa cladesc – si trudesc zilnic la asta – ceva pentru comunitatea in care m-am nascut. Sunt indreptatit sa cred ca n-am murit. Ce face Traian Basescu, de cand e politician si de cand e presedinte, pentru tara lui? Nu cumva, sub el, tara a inceput sa moara? Tot ce-a atins s-a uscat. Unicul lui plan, de care tine cu dintii, e sa fie, pana la moarte, la putere. La putere peste o tara care, vaduvita de vise, frecata zilnic cu detergenti antisperanta, nu se mai recunoaste pe sine si incepe sa nu mai fie. Vine 9 decembrie, imi scrie cineva. Sa vina. Dar va veni? Nu-i cumva un plan prea indraznet acest decembrie? Sa nu-l tratam, ca pe atatea alte planuri, superficial. Nici lunile din calendar nu mai vin de la sine. Trebuie impinse din urma cu suflul renascut si energia unei natii care isi refuza moartea si se aboneaza din nou la viitor.
Lucian AVRAMESCU
