Solemnitate la Palatul Regal. Politica, mai ales cea liberala, daca lecturam in fuga personajele aliniate in scaune, vine sa-l omagieze pe Rege si sa-i dea o medalie. Mai are Majestatea sa Regele Mihai, singurul sef de stat si armata participant la a doua mare conflagratie mondiala, nevoie de o medalie sau o diploma? Il poate misca discursul emotionat si schiopatat al ministrului de razboi Dobritoiu, mic cat un dop si transpirat tot? Da, era in sfarsit nevoie ca politica, Academia, primaria Capitalei si universitatile sa-si aminteasca, dimpreuna cu poporul roman, ca avem Rege.
Solemnitatea curge in nota aproape damboviteana, cu mici imbranceli, glumite, coate de atentionare, o barfa mica. Si, totusi, toate sunt in nota atenuata, de parca politicienii adunati la Elisabeta ar fi conectati la ceva ce-i depaseste si-i obliga la vorbitul in soapta. Linistea intepenita se instaleaza ca la un semn la venirea Regelui. E precedata de asezarea, la o distanta masurata de regulile regale, a principesei Margareta, a principelui Radu, a principelui Nicolae. Regele, care azi face 91 de ani, nu e compus din gesturi, rezumate la cativa pasi spre jiltul-tron, ci din bronz. Regele e statuia Regelui. Priveste, fara sa clipeasca adunarea, palmele, petrecute una peste cealalta, mi-l amintesc din portretistica regala a lumii. Educatia si forta regala innascuta confera Regelui o distinctie pe care nimeni n-o are. Primeste inaltul ordin statal si nu multumeste, nu aplauda, nu face temenele, nu-l pupa pe Dobritoiu, care pomeneste in discurs despre onoare, armia romana, rolul istoric al Majestatii Sale. Primeste simbolicul insemn ca si cum stie ca i se cuvine si nimic nu-l mai poate misca. Regele e turnat de mult in bronzul istoriei nationale.
Ma gandeam, coborat din reverii, daca Regele – sper sa nu ma auda cineva – ar fi fost in stare sa-l sune pe Blejnar si sa-i zica Sorine, sa topaie la Ciresica, s-o laude in America pe „frumoasa” Nutica, singura care nu-i muratura. Sa puna de-o incuscrire cu finii din justitie si sa-i dea o laba pustiului din Ploiesti care, in loc sa-l ovationeze, a strigat altceva. Nu, niciodata Regele n-ar fi coborat in malul marlaniei, niciodata n-ar fi fost modelul sinistru pentru coborarea moralei si a regulilor de neatins ale valorii la cotele cele mai de jos, niciodata n-ar fi carat poporul in promiscuitate. Dar n-are rost sa lungesc. Ce e de priceput, pentru cel ce vrea sa inteleaga, a fost spus.
Azi – e prima oara in istoria postdecembrista – politica isi intoarce privirea spre Rege cu tot respectul si face diligentele trebuitoare pentru ca gestul sa nu treaca neobservat. Se vorbeste despre ultima palma de pamant romanesc eliberata de sub talpa horthysta si fascista, iar Armata, uitata noastra armata, scoasa din batalioanele ei istorice, desenata pe panzele razboiului pentru Independenta si ale razboiului pentru Reintregire si ale tuturor razboaielor in care am intrat cu sau fara voie, e readusa in discutie.
E ziua Armatei care apara fruntariile si fiinta subrezita a natiei, e ziua Regelui Romaniei, e poate ziua in care ar trebui sa ridicam ochii din pamant si sa privim spre ce avem de facut.
Lucian AVRAMESCU
